Gabriel Liiceanu: „Ideile eronate transformate în adevăruri dogmatice sunt cel mai primejdios lucru din lume” (interviu)

Așa se face că ura care ne‑a însoțit în toți acești ani nu m‑a afectat. Cu vremea, am ajuns să mă evaluez cu ajutorul negativului și să‑mi procur perfide voluptăți din a stârni „bila neagră“ a detractorilor. Am început să simt cum ura lichelelor mă fortifică. Am descoperit jubilația pe care ți‑o provoacă lovitura ce își atinge ținta. Am ajuns să cred că, într‑o țară intrată pe mâna netrebnicilor, singurul etalon cert al reușitei este „melancolia“ pe care le‑o inspiră ceea ce faci. În România, nu admirația te validează, ci cantitatea de invidie pe care o pui în mișcare. Nu iubirea, ci ura.

Interviu cu Dan-Liviu Boeriu, în Familia, martie 2023

Dan-Liviu Boeriu: Domnule Liiceanu, aș începe discuția noastră de la un episod mai vechi, din 1990, care a avut drept consecință faptul că vi s-a atribuit ceea ce eu aș numi „calitatea de împușcabil”. Revista România Mare, proaspăt înființată de Eugen Barbu, a făcut un clasament, publicat în paginile interioare ale respectivului număr, cu cei 10 intelectuali care trebuiau împușcați pentru a avea liniște în țară. Era o dublare a sloganului electoral la modă în anii ‘90, „un președinte pentru liniștea noastră”. Ați fost însoțit, în toți acești 32 de ani scurși de la Revoluție, de un halou al contestării; pare că, indiferent ce anume faceți sau scrieți, există voci care să contrazică orice luare de poziție exprimată de dumneavoastră Unde ați plasa sâmburii acestei perpetue contestări? Altfel spus: de ce sunteți antipatizat, domnule Liiceanu?

Gabriel Liiceanu: Aș spune că am unele rețineri în privința cuvântului „antipatie”. Pe teritoriul politicului născut la noi în prelungirea celor 45 de ani de totalitarism, treaba nu se juca în termeni de simpatie și antipatie. Se juca în termeni de dușmănie, ură, intimidare. Antipatia nu e o categorie politică și, cum spuneam, nu de antipatie a fost vorba nici atunci, nici în anii care au urmat. Când pui pe cineva pe o listă de „împușcabili”, nu o faci pentru că îți e antipatic, ci pentru că îl socotești „dușman de moarte”. Pe scurt, pentru că te simți amenințat. În regimurile totalitare, recursul la teroare ca replică politică este ceva obișnuit, iar o putere cum era cea de la noi din 1990, care ieșise din mâneca unui regim totalitar, deși se pretindea o „emanație a revoluției”, avea (și a păstrat până astăzi) o grămadă din apucăturile comuniștilor care fuseseră până mai ieri.

Permiteți-mi să invoc, ca fundal teoretic pentru începutul dialogului, ideile unui text recent publicat în volumul Despre viață, destin & nostalgie, al lui Horia Patapievici. Mă voi referi la un capitol din carte, intitulat „Revoluția de centru”, scris de autor în 2013, dar apărut abia acum. E un text pe care nu mă sfiesc să-l numesc antologic, pentru că ne explică – iată, abia acum, după mai bine de trei decenii – ce am trăit noi cu-adevărat în decembrie 1989. S-a scris enorm pe tema asta și, totuși, nimeni n-a reușit până acum să facă o analiză definitiv lămuritoare la atât de tragicul și rocambolescul episod în care ne-a aruncat istoria atunci. Știți, am ajuns să cred în anii din urmă că faptul de a înțelegece trăiești este o valoare supremă la care s-ar cuveni să aspirăm cu toții. Dacă simt nevoia să rezum ideile lui Patapievici din acest text, o fac tocmai pentru că el ne face să înțelegem în mod riguros cadrul istoric în care a apărut „lista celor 10 intelectuali împușcabili”.

„… texte de filozofie politică care au tăiat gândirea în două”

D.-L.B.: Horia Patapievici are într-adevăr acest dar de a tranșa, cu o eleganță care îmbină referințele culturale și logica elementară, chestiuni care par confuze, cețoase. Țin minte cu câtă atenție am citit, la vremea apariției, Omul recent, o carte care punea în discuție însuși raportul nostru cu modernitatea și care dezvăluia – în cel mai clar mod cu putință – riscurile alunecării într-o postmodernitate fără substanță. Încât mă faceți curios în legătură cu textul la care vă referiți și pe care recunosc că, cel puțin deocamdată, eu nu l-am citit.

G.L.: Revoluția de centru face parte dintre rarele texte de filozofie politică despre care îmi place să spun că „au tăiat gândirea în două”. În speță că, după o lungă perioadă de gândire eronată într-o chestiune importantă, apare un gânditor care ne deschide ochii asupra confuziei teoretice în care trăiam. Atunci, modul nostru de a înțelege și explica acea chestiune se împarte într-un „înainte” și un „după”. Am să dau un exemplu, înainte de a reveni la textul lui Patapievici și la întrebarea dumneavoastră.

E vorba de textul Despre libertatea anticilor comparată cu cea a modernilor, prezentat de Benjamin Constant în 1819 la Academia Regală din Paris. Constant (nu mai țin minte cine l-a numit „unul dintre Sfinții Părinți ai liberalismului”) a fost primul gânditor care a observat că se vorbea în aceiași termeni despre libertate și democrație la vechii greci și în democrațiile moderne. Drept care, Constant își propune să vorbească „despre două feluri de libertate ale căror diferențe au rămas neobservate până în ziua de azi”.

Cât mai pe scurt: la atenieni, în vremea lui Pericle, suveranitatea individului în afacerile publice – tot ce se făcea în cetate comporta participarea și acordul tuturor cetățenilor – era însoțită de lipsa oricărui drept individual. Cetățeanul atenian, spune Constant, este suveran ca cetățean, dar „este sclav în toate aspectele private ale vieții”. Fericirea personală nu era o preocupare a cetății. La grecii antici, prețul „libertății politice” era plătit cu cel al „libertății individului”. Calitatea de cetățean o absorbea total pe cea de individ.

Exact pe dos se petrec lucrurile la moderni, în sistemul reprezentativ al democrației: „individul, independent în viața privată, nu este (…) suveran decât în aparență”, de vreme ce el exersează suveranitatea o dată la patru ani alegând. După care, delegând puterea, el renunță la ea, pentru a se dedica afacerilor personale. De aceea, libertatea politică (cetățenească) la moderni nu poate fi menținută decât printr-o „supraveghere activă și constantă asupra reprezentanților lor”. În concluzie: dacă la antici calitatea de cetățean anihila individul, la moderni libertatea individuală trebuie astfel concepută încât să poată activa oricând calitatea de cetățean.

Ei bine, dacă diferențele dintre cele două feluri de libertăți rămăseseră neobservate până la Benjamin Constant, ele au încetat să fie ignorate după data memorabilei conferințe. Dar atenție! Deși ceea ce spune Constant e nu numai adevărat, dar și extrem de simplu, nu înseamnă că, după el, confuzia dintre cele două epoci istorice nu continuă să se facă. Evident, nu de către istorici și politologi, dar ea persistă la majoritatea oamenilor politici și în gândirea comună. O grămadă de lucruri importante sunt lămurite odată pentru totdeauna și, totuși, majoritatea oamenilor continuă să se scalde în eroare. Fapt care costă scump societatea, teribil de scump!

Cât de nocivă poate fi o idee eronată?

D.-L.B.: Este atât de nocivă o idee eronată?

G.L.: Nu ne dăm seama cât a pătimit omenirea de pe urma ideilor greșite de care s-a lăsat mânată. Și din aceeași tagmă a intelectualilor care, din Antichitatea greacă și până astăzi, a contribuit la creșterea civilizației, din aceeași tagmă au ieșit ideile mutilante plătite cu dezastre și cu nesfârșite milioane de morți. Ideile eronate transformate în adevăruri dogmatice sunt cel mai primejdios lucru din lume. Ele provoacă cele mai grave leziuni în corpul social și tocmai de aceea e atât de important „să vezi” pe mâna cui încap ideile. Din păcate, s-a dovedit că noi nu suntem capabili să ne apărăm de ideile „generatoare de rău” (propun să le botezăm, prețios, kakogenetice), primejdia fiind să ne transformăm cu toții în poliție a gândirii. E tocmai ceea ce se întâmplă astăzi cu „corectitudinea politică”, ușa pe care o forțează, încercând să reintre în lume, travestit, comunismul. De aceea răspunderea celor care „umblă cu idei” este enormă. Ei pot face omenirea fericită sau, dimpotrivă, o pot arunca în prăpastie. Geniul este cât se poate de echitabil distribuit de partea binelui și de cea a răului. Și se bucură, în ambele direcții, de continuitate. Nu e o întâmplare când apare un monstrum în viață care ridică din nou în piețe publice statuile celor mai mari genii ale răului, în vreme ce alții dau jos sau vandalizează, după cele mai aberante criterii, statuile marilor binefăcători.

Pot să mă întreb, de pildă, rămânând deocamdată la modesta noastră scară, ce caută în Grădina Icoanei din București bustul celui mai mare turiferar al lui Ceaușescu, despre care am afirmat cândva că a făcut rău României cât jumătate din întreaga Securitate? Și care, vindecându-se de spaima de a fi linșat, pe care o trăsese la începutul lui ’90 și forțând cinismul, a revenit sprințar la rampă într-o emisiune a TVR (din 17 iulie 1992) și s-a adresat unei doam­ne din popor care-l calificase drept porc: „Ei bine, doamnă, sunt porc, sunt un porc ordinar, sunt porcul dumneavoastră, doamnă“. Cine, în numele poporului român, umilindu-ne, l-a pus pe soclu?

„La capătul tuturor promisiunilor paradisului așteaptă infernul”

D.-L.B.: L-au pus probabil cei din tagma „concilianților”, a celor despre care Monica Lovinescu afirma că au uitat înainte de a-și aduce aminte. Dar,continuând discuția noastră, îmi puteți da un exemplu de „idee kakogenetică”?

G.L.: Da, cu plăcere, de fapt cu neplăcere. Cea mai nocivă idee a omenirii a fost hieratizarea (sacralizarea) lui „sus” și a „capătului”, „sfârșitului” (éschaton): Paradisul. Sau, altfel spus, ideea paradisurilor certe.

Dacă paradisul „de dincolo” ar fi doar sperabil, dezirabil și problematic, dacă ar rămâne numai atât, o proiecție consolatoare izvorâtă din spaimele și dorințele noastre, ar fi vorba doar de un placebo care nu face rău nimănui. Grav e când acest „dincolo” devine nu numai cert ca obiect existent în chip real, ci și obiect constrângător de gândire și simțire, deci credință opresivă, băgată pe gât cu forța. Totul sfârșește atunci în sistematice vărsări de sânge care, fiind mereu făcute în numele unui Dumnezeu, sunt „sfinte”, sunt războaie religioase. Vărsarea de sânge făcută, chipurile, cu încuviințarea lui Dumnezeu și-n numele lui e modul cel mai eficient de a macula ideea de Dumnezeu și cea mai mare trădare a învățăturii cristice.

Dar există și varianta paradisului „de după colț”, cum l-a numit Mario Vargas Llosa. Or să ne ferească Dumnezeu de un paradis instalat definitiv pe pământ! Pentru simplul motiv că, viața noastră fiind finită, precară și contradictorie în esența ei, el se va transforma automat în opusul lui. La capătul tuturor promisiunilor paradisului așteaptă infernul. Singurele „paradisuri” (gândite ca metafore ale fericirii) accesibile aici, pe pământ – prin șansă sau prin vocație –, sunt paradisul iubirii și paradisul culturii. Altminteri, viața noastră este „prea” muritoare și conștientă că este așa, și prea complicată și plină de suferință (bazată pe tensiunea ireconciliabilă dintre pulsiuni și spirit), prea disruptivă între „egoism” și „altruism”, între „eu” și „tu”, ca să poată ajunge vreodată paradisiacă. Ar trebui, pentru asta, să putem să ne transformăm singuri în zei, să abolim dualitatea trup-spirit și atomizarea eurilor, ceea ce mă-ndoiesc că se va petrece vreodată. Așa stând lucrurile, cei mai mari răufăcători sunt cei care s-au dedicat construirii sistematice a paradisurilor, așadar arhitecții și inginerii Paradisului. Fie el ceresc sau pământesc. Doi intelectuali sunt marii tartori ai paradisurilor fictive prezentate ca certe: Platon și Marx.

În cazul lui Platon, nu putem totuși ști dacă a vorbit „în serios” despre „Raiul Ideilor” sau dacă a vorbit doar alegoric. Important e că Occidentul (în frunte cu Biserica creștină) l-a înțeles tale quale și, preluând și sacralizând concepția transcendenței Ideilor, a dat naștere la teribilele războaie religioase care au multilat istoria Occidentului. La fel a procedat și Orientul, pe versantul islamic. Sigur, ai fi înclinat să spui că paradisul ceresc e inofensiv. Ce Dumnezeu să fie „ofensiv” în fantasma lui „Sus”? N-ar fi, dacă n-ai fi fost niciodată obligat de instituțiile credinței să crezi în ea în termenii în care a gândit-o un sobor de episcopi convocat de Constantin cel Mare acum 1600 de ani. Dacă fantasma lui „Sus” ar fi rămas doar un „cuier” pentru speranță, consolare și încurajare, ales liber ca obiect al credinței, n-ar fi avut nimeni nimic cu paradisul „de dincolo”.

Dar grozăvia, mai mare încă, s-a petrecut când, din cer, paradisul a fost coborât pe pământ – în larmă, lacrimi și sânge – și transformat în éschaton, sfârșit al proto-istoriei întemeiate pe clase, împlinire a revoluțiilor și a omenirii mântuite (în mod paradoxal și dement) prin crimă. Ca să spun așa, Marx a fost cel mai nociv arhitect de idei al omenirii, intelectualul care a întors pe dos mănușa cristică a „Împărăției Cerurilor”. A propus crima prezentă pentru o fericire etern viitoare. În locul seamănului cristic, a milei și iubirii, a pus necruțarea în fața dușmanului și ura. Iar Lenin și Stalin au fost inginerii care au construit pe pământ paradisul visat de el: „cea mai mare escrocherie a secolului XX”, cum a numit Eugen Ionescu comunismul. Or noi avem o singură viață, și tot ce putem pretinde de la ea este să o trăim ca viață prezentă, cât mai bine cu putință, aici, pe pământ. Și asta cât ne permit lucrurile care depind de noi.

„Anti-comunismul nu are nuanțe politice, ci doar moral-umaniste”

Și vă mai dau, în prelungirea a ceea ce am spus, și un al doilea exemplu. Când, după decembrie ’89, am ajuns prima oară la Paris și am avut primele discuții cu intelectuali francezi despre căderea comunismului în Estul Europei, eu argumentând, beat de fericire, că am scăpat de cea mai mare pacoste din istoria omenirii, mi s-a răspuns la unison că am o viziune de dreapta pentru că practicam un „anti-comunism visceral”. Auzeam prima oară expresia asta și am rămas perplex. Am răspuns că „anti-comunism visceral” este o formulă tautologică, de vreme ce împotriva crimei nu poți fi decât cu toată ființa ta sau, dacă nu ești, înseamnă că te situezi de partea crimei. Altfel spus, anti-comunismul nu poate fi nici de dreapta nici de stânga, ci, în mod subînțeles, numai și numai „visceral”; anti-comunismul nu are nuanțe politice, ci doar moral-umaniste: împotriva crimei nu poți fi „într-o măsură sau alta”, ci doar din toată inima. Thierry Wolton a rostit propoziția fundamentală despre comunism: „A condamna comunismul în virtutea bilanțului său criminal este o chestiune de morală, și nu o luare de poziție politică”.

Formulat silogistic, lucrul sună așa:

1. Cine nu e împotriva crimei este pentru crimă, fie ca făptaș, fie ca instigator, aderent sau aprobator al ei.

2. Comunismul (potrivit efectelor lui practic-istorice și indiferent de intențiile lui), este, summa summarum, cea mai teribilă dintre toate crimele care au existat pe lume. (Nici o alta nu s-a soldat cu o sută de milioane de victime și cu un peisaj al dezolării și suferinței de o asemenea anvergură.)

3. Deci, dacă acuzi pe cineva de anti-comunism, îl acuzi în fapt că este împotriva crimei, iar tu recunoști că ești un adept al ei: fie inspirând-o, fie făcând-o, fie incitând la ea, fie aderând mintal la ea, fie apărând-o.

Dacă comunismul este crima supremă, atunci, în mod normal, nu poți fi decât contra lui. Dacă ești „militant comunist”, ori ești sadic și criminal, ori aderi la el din demență sau prostie, fiind incapabil să conștientizezi consecințele criminale ale unei doctrinei verificate ca nocivă în toate versiunile ei.

Iată, spre ilustrare, cum arată, potrivit unei relatări a lui Bertrand Russel, un comportament criminal travestit pios de posteritate în formula „geniu revoluționar”. În cartea sa Viitorul omenirii și, culmea!, în capitolul intitulat „Oameni de seamă pe care i-am cunoscut”, Bertrand Russel povestește întâlnirea sa cu „omul de seamă” Lenin, în Rusia, din 1920:

„Cele mai vii impresii pe care mi le-a lăsat au fost de bigotism și cruzime mongolă. Punându-i eu o întrebare despre socialismul în agricultură, mi-a povestit înveselit cum i-a asmuțit pe niște țărani mai săraci împotriva unora mai bogați și «curând după aceea cei săraci i-au spânzurat de cel mai apropiat copac pe cei bogați – ha! ha! ha!». Hohotul său la gândul celor masacrați a făcut să-mi înghețe sângele în vine”.

Deci așa arată „un om de seamă” care, prin ideile și practica lui, a poluat mințile a sute de milioane de oameni din ultimii o sută de ani și le-a configurat comportamentul. Pe lângă „marii revoluționari” sau pe lângă „marii cuceritori” ai lumii, un criminal în serie este un jalnic amator. Deosebirea între ei este că unii, prin masacrele pe care le au pe conștiință, intră în istorie, în vreme ce ceilalți rămân în arhivele poliției. –Citeste intregul artcol si comenteaza pe Contributors.ro