„Gen, am fost la școală și, gen, a fost plictisitor”. O lingvistă explică ce e cu acest „gen” și cum ar trebui să reacționeze părinții

„Am avut test, gen, la mate, și a fost, gen, super greu”. Dacă ai un adolescent acasă, sunt șanse mari să auzi de zeci de ori acest cuvânt strecurat în conversații. Uneori, atât de des încât ajungi să pierzi șirul poveștii. „Gen” apare la începutul propoziției, la mijloc, la sfârșit, între două idei care ar putea foarte bine să stea și singure.

Pentru mulți părinți, este unul dintre cele mai iritante obiceiuri de exprimare ale adolescenților, iar tentația de a interveni cu un „Mai scutește-mă de acest gen!” e mare. Dar ce se ascunde, de fapt, în spatele acestui cuvânt care pare să fi devenit indispensabil conversațiilor dintre tineri? Este doar un tic verbal, o dovadă de sărăcie a vocabularului sau are funcții pe care adulții nu le sesizează întotdeauna?

Am discutat despre acest fenomen cu Corina Popa, lector universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității din București și fondatoarea proiectului educațional „Școala de Gramatică”. Am vrut să înțelegem nu doar de ce a ajuns „gen” atât de prezent în limbajul adolescenților, ci și unde se termină firescul unei exprimări colocviale și unde începe automatismul care poate afecta claritatea comunicării.

Când adolescenții folosesc „gen” aproape în fiecare propoziție, ce rol are, de fapt, acest cuvânt? Este doar un tic verbal?

Corina Popa: Dacă privim dintr-o perspectivă lingvistică, „gen” este un cuvânt care a cunoscut, în ultimii ani, o extindere a funcțiilor sale discursive. În conversațiile adolescenților, nu contribuie neapărat la conținutul propriu-zis al enunțului, ci oferă indicii despre felul în care acesta trebuie interpretat. O să vă dau câteva exemple.

• În enunțul „A fost, gen, foarte ciudat”, cuvântul poate introduce o aproximare sau poate atenua caracterul categoric al evaluării.
• În „El era, gen, «Nu-mi vine să cred!»”, marchează trecerea spre reproducerea aproximativă a unei reacții.
• Dacă spun „Am fost, gen, la școală și, gen, a fost plictisitor, gen”, utilizarea repetată poate deveni obositoare.

• Persoana care rostește cuvântul pică, probabil, într-o capcană: are impresia că folosirea lui „gen” îi oferă timp pentru organizarea ideilor și pentru menținerea fluxului conversațional, dar efectul este unul invers: de fragmentare a atenției interlocutorului și a propriului discurs.

În ce moment „gen” încetează să mai aibă un rol în comunicare și devine un automatism care afectează claritatea exprimării?

Același cuvânt poate îndeplini roluri diferite: aproximare, ezitare, atenuare, introducerea unei replici sau organizarea discursului spontan.

Problema apare atunci când utilizarea lui devine automată, când nu mai este rezultatul unei intenții comunicative, ci al unui reflex lingvistic. În asemenea situații, marcatorul discursiv riscă să se transforme într-un element redundant, care întrerupe enunțul și diminuează claritatea exprimării.

Iată de ce e important nu să blamăm obiceiurile lingvistice ale noilor generații, ci să cultivăm capacitatea adolescenților de a recunoaște când un cuvânt aduce sens și când devine doar un zgomot de fond al comunicării. În esență, nu prezența lui „gen” ar trebui să ne preocupe, ci absența controlului conștient asupra propriei exprimări.

Citește continuarea articolului AICI.