Globalizare sa fie, dar sa stim si noi

A fost a patra zi de festival si deocamdata n-a aparut niciun film care sa innebuneasca pe toata lumea. Filmul lui Lukas Moodysson e o plictiseala, iar “Rage” o noua pretiozitate marca Sally Potter, de asta data pe tema globalizarii.

De altfel, globalizarea e in acest an in toate cele. Daca in “Storm”, filmul despre care vorbeam ieri si in care joaca si Anamaria Marinca, distributia cuprinde actori din Marea Britanie, Romania, Bosnia-Herzegovina, Belgia, Suedia sau Germania (filmul fiind vorbit in trei limbi – engleza, bosniaca si germana), in “Mammoth”, de Lukas Moodysson actiunea nu se petrece in tara acestuia de origine, Suedia, ci in Statele Unite, Filipine si Thailanda.

Iar din distributie fac parte un mexican (Gael Garcia Bernal), o americanca (Michelle Williams), o filipineza (Marife Necesito), o thailandeza (Run Srinikornchot) etc. Asa cum spuneau niste cunoscuti critici britanici, filmul face parte din categoria “We are the world”.

E un “Babel” lipsit si de vana lui Guillermo Arriaga, si de eleganta ferma a lui Inarritu. Desi actorii sunt fotogenici, personajele sunt aproape inexistente si plictiseala maxima – pe cat de mare e si miza, adica lumea-este-o-retea-viata-nu-e-nimic-fara-dragostea-celor-apropiati-traim-intr-o-lume-in-care-consumismul-ne-indeparteaza-de-noi-si-in-care-munca-in-exces-nu-ne-mai-lasa-timp-pentru-cei-dragi.

Mult mai sincer si mai cald a fost filmul pe care l-am vazut de dimineata (numai bine, pentru ca la Berlin a dat frigul), debutul uruguayanului Adrian Biniez, “Gigante”. Replici putine, poveste simpla si omogena, regie sigura. Egal un film care te tine de la inceput pana la sfarsit – ceea ce e mare lucru la un mare festival unde oboseala deja isi spune cuvantul. Jurnalistii incep sa adoarma la filme.

Un paznic de noapte dintr-un magazin universal, un malac cat usa – de fapt, un adolescent intarziat care asculta heavy metal si traieste intr-o singuratate de care nu pare sa fie constient-, se indragosteste de o colega femeie de serviciu pe care o observa prin camera de luat vederi.

Timid, incepe sa o urmareasca prin cladire – cu ajutorul camerei, pe urma prin oras. E un fel de King Kong umanizat de aparitia unei silfide a carei singuratate o descopera pas cu pas si cu care nu intra in vorba decat la final. Din ce am vazut pana acum, “Gigante” mi s-a parut a fi cel mai coerent, dar mai sunt cinci zile de festival.

S-a dormit in schimb foarte bine la “Rage”, de Sally Potter, desi e posibil ca presedinta juriului, Tilda Swinton, sa nu-l poata omite de la un premiu, dat fiind faptul ca Sally Potter i-a dat unul dintre cele mai bune roluri de pana acum, cel din “Orlando”.

Pe genericul filmului apare si o romanca, Marina Draghici, una dintre autoarele costumelor.

Folosind 14 actori monologand in studio in fata aparatului manevrat chiar de ea, Sally Potter intentioneaza o tragicomedie despre efectele globalizarii in epoca informatiei. Dar ce se doreste minimalism si reactie sanogena la adresa cultului aparentei si celebritatii (trama e de thriller in lumea modei de la New York, iar atmosfera e creata de zgomotele ce insotesc monologurile) nu e mai mult decat o tentativa pretioasa si snoaba de a pune cuvinte peste notiuni golite de sens.

Filmul e structurat pe sapte capitole reprezentand cele sapte zile pe care Michelangelo, personajul absent care manevreaza aparatul de filmat, le petrece alaturi de personaje. O rasuflare generala de usurare s-a auzit in sala cand pe ecran a aparut scris “Ziua a saptea”.

In numarul sau de azi, revista “The Hollywood Reporter” a publicat o cronica la filmul lui Radu Jude, “Cea mai fericita fata din lume” (care a mai avut azi o vizionare, tot cu sala plina). Nu e rea cronica, dar nici buna. Autorul sau, Peter Brunette, face inca de la inceput greseala pe care o fac multi critici straini. Compara filmul lui Jude cu alte filme romanesti recente

In cazul de fata, cu “A fost sau n-a fost?”, de Corneliu Porumboiu – desi intre cele doua filme nu sunt legaturi – concluzia fiind ca “Cea mai fericita…” nu e atat de amuzant ca alte satire romanesti recente si ca e repetitiv. Dar criticii straini au un mare dezavantaj:nu inteleg romana. Extrem de mult din dialoguri dispare prin traducere.