Halep. Simona Halep n-are dreptul la viață! Nu, că n-o lasă șoferul de taxi / articol cu cântec

Uite, există o legătură între Simona Halep și GPS-ul UBER. Încep cu Uberul, care nu știu de ce, îmi dă cu greș. Nu mă mai localizează ca pe vremuri, bagă doi-trei lei în plus deși nu-i trafic și, cel mai mișto, e că șoferii, chiar ei, după ce vin după 7 minute, cer înc-o dată adresa ca s-o bage ei cu mânuța lor. Ce poveste! Așa poveste îți dă limbă să trăncănești cu șoferii. Ai aceleași supărări. 7 minute, localizări greșite… Pornești de la adresa confuză dată de GPS și ajungi la discuții remarcabile. De exemplu, despre Halep.

Simo, a fost delicios dialogul, n-am ce face! Oricum tu ești la Roland Garros, nu-ți zice nimeni nimic.

Pentru o secundă, șoferul dăduse cu deștul peste o știre tâmpită de pe net. Are omu’ dreptu’. Până m-am urcat eu în mașină, până mi-am aranjat coafură, până mi-am amintit adresa, omul să stea? Nu!

Bagă un ochi pe o măgărie.

Cică, părinții Halep sunt la cuțite cu Simo. Bun. Ce-mi pasă mie? Hei, dar îi pasă șoferului. Și dă-i și trage-i. Că Simo e și ea femeie, că de atâta stat în turnee, e și ea fată, normal că vrea un bărbat, și dacă vrea, cum a deschis ochii, cu cine crezi? I s-a pus pata pe un boșorog.

Șoferul se ambalează, se bagă în patul lui Simo și o dădăcește.

Părinții aveau dreptate să stea supărați. Păi, dacă era el, o târnosea ca pe soacra lui Creangă. Nu se poate așa. Și l-a mai luat și pe unul care e machedon. Păi, și el e bulgar și până în anii 80 și el era obligat să ia bulgăroaică. Țâțe erau, dar de ce să fie obligat?

De ce să mă obligi?

Apoi, omul meu a avut timp să-și amintească și că se ceartă mai tot timpul cu iubitul ăsta al ei. Ce viață! Mă uit și eu pe net. Era o porcărie de titlu, în text scria, ce scria? Că se ceartă Simo și Iuruc al ei pentru că el mai întârzie. Ahaha!

Acum, m-am întrebat dacă Simona Halep, după mintea mea, nu a șoferului, are dreptul la viață personală.

Să se certe, să urască, să iubească. Să facă adică tot ce face un om, fără să fie judecată. “Gura lumii” îngăduie așa ceva? Și mi-am răspuns, că din partea mea, viața Simonei e viața ei. Cum viața mea e a mea.

Ce e viața?

Dacă spun că-i un sac de morcovi haliți de șoareci, îi dau dreptate șoferului și gurii lumii, nu? Dacă spun că viața e o negociere, dau dreptate băieților care joacă pe bursă. Dacă spun că viața e un tort din care-ți iei și tu o felie atunci văd corporatist, nu? Uite, eu nu prea știu ce-i viața, recunosc. Sunt cam dobitoc.

Între timp am ajuns la destinație.

Cu Simona și “bătută”, și cu banii luați, trecută prin toate drăciile imaginației. Nu-i așa că-i cu mult mai suculentă viața Simonei, văzută pe gaura cheii? Nu-i așa că viața e așa searbădă și „gura lumii” o face minunată? Și, oho, mă gândeam și la jurnalism. Că de acolo, am pornit, nu? Șoferul citise o gogoriță pe net. Deci, jurnalismul a ajuns o bârfă.

Viața e jurnalism, pardon o bârfă.

În bârfă te simți minunat. Viața are sens unic, totul este clar și frumos.

Acum, pe bune, ce e viața? Dar ce e jurnalismul? Dar ce e uberul? La ce-mi folosește să știu exact?

Dacă aș ști foarte exact, n-aș mai avea parte de minunile bârfei. Oho, și mie îmi place bârfa.

Hai Simona!

Articolul ăsta e cu cântec, cum am spus. Hai să ascultăm un Tataee: