Haosul ca parte (nedorită) a istoriei. Despre filmul Libertate al lui Tudor Giurgiu

Într-un film datând din anul 2006, regizorul Corneliu Porumboiu prefera să se întrebe dacă a fost sau n-a fost. Cu câțiva, mulți ani înainte, un ziarist de anvergura lui Nestor Rateșh adoptase o atitudine cumva asemănătoare, catalogând ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 drept Revoluție încâlcită. Francezul Michel Castex se dovedea, în schimb, extrem de categoric intitulându-și cartea consacrată Revoluției Române O minciună mare cât un secol. Radu Portocală vedea în Revoluția română preponderent căderea lui Ceaușescu. Procuratura ba a deschis, ba a închis, ba a redeschis dosarele Revoluției. Ba i-a acuzat, ba i-a scos basma curată pe Ion Iliescu, Petre Roman sau Gelu Voican-Voiculescu despre care mulți sunt convinși că ar deține răspunsul la întrebarea-cheie cine a tras în noi după 22.

Au fost cercetători interesați să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în ceea ce era atunci numit eroicul studio 4 din TVR. Cum a apărut acolo și cum a fost primit ca un conducător en titre Ion Iliescu. Cel ce fusese până atunci doar un ex-aparatcik trimis, cum spunea el însuși, la meserie, decăzut din înalte funcții de partid la condiția director al Editurii Tehnice. Unii au vrut să știe dacă e adevărat că noua putere în frunte cu acesta a cerut, la un moment dat, ajutorul Moscovei Da, l-a cerut, iar cererea a fost încuviințată neinspirat, într-o declarație de presă, de însuși secretarul de Stat al SUA. Istorici mai mult sau mai puțin credibili, autori de filme documentare (îl am în primul rând în vedere pe Cornel Mihalache) ca și tot felul de martori, adică persoane în a căror definiție figurează drept principală trăsătură distinctivă subiectivitatea, și-au spus și ei părerea, foarte adesea vădit interesat. Aducând drept argument suprem al veridicității celor spuse faptul că au fost acolo. Unii au făcut-o cu scopul de a scoate la vopsea fie Armata, fie Miliția, fie Securitatea. S-a întors pe toate fețele semnificația cuvântului terorist, numai că nu știu cum se face că nu am aflat nici până astăzi dacă terorișții au existat aievea și dacă da, care le era identitatea, dacă erau români din forțe speciale anume antrenate pentru a-l salva pe Ceaușescu, dacă erau ruși sau arabi, de unde au apărut și unde au dispărut ca prin minune.

Probabil că singurele certitudini înseamnă și azi, la atâția ani de la Revoluție (Ruxandra Cesereanu a examinat într-o carte care chiar merită citită de câte apelative au avut parte respectivele evenimente) morții, răniții, mutilații. Extrem de mulți la număr. Surprinzător mai numeroși după fuga lui Nicolae Ceaușescu decât înainte. Cum se explică însă atâtea sacrificii? Doar așa se putea ajunge la redescoperirea cuvântului libertate? Care înseamnă mult mai mult decât a avea oricând liber acces la portocale sau la un pașaport, așa cum s-a înțeles mult timp în zilele, dar și după Decembrie 1989..

Libertate, filmul din anul 2023 al regizorului Tudor Giurgiu, pornește tocmai de la această unică certitudine. A inexistenței certitudinii în privința cauzei morților, răniților, a teroriștilor și a celor arestați/sechestrați din Revoluție. Victime ale preeminenței haosului. Așa cum s-a concretizat acesta nu la București, nu la Timișoara, ci la Sibiu în zilele lui decembrie 1989 și în ianuarie 1990. E vorba despre mai bine de 90 de morți, de foarte mulți răniți, de sechestrați. Despre dispute și acuze reciproce între Armată, Miliție și Securitate. Concretizate (și) în rețineri ilegale. 500 de oameni, majoritatea angajați ai Miliției și Securității, dar și persoane care nu aveau nimic în comun cu forțele de ordine, însă care au fost reținute doar fiindcă păreau a fi teroriști, că se deplasau în grupuri au fost practic sechestrate. Oameni terorizați, subnutriți, privați de igienă, fie ea și sumară. Lipsiți de drepturi elementare. Totul fără dovezi și judecată. Armata care s-a descoperit a fi cu noi, după ce câteva zile a cam fost împotriva noastră, s-a considerat îndreptățită să facă asta. Fiindcă era, a fost, este a poporului. Totul durând pur și simplu până la 1 februarie 1990. Adică mai bine de o lună într-o țară ce dorea să redevină europeană.

Așadar, regizorul nu a fost interesat să facă un nou film despre Revoluție pur și simplu nu a ambiționat să îi soluționeze enigmele, ci a intenționat să readucă în actualitate un caz anume. Un imens abuz. Să evoce și să întoarcă pe toate fețele resorturile, absurdul și inumanul acestui haos despre a cărui existență a aflat, după propria mărturisire, dintr-o întâmplare.

Haosul sibian s-a suprapus perfect și s-a alimentat copios din haosul bucureștean, din ceea ce transmitea TVR, din zvonurile, din povestea cu apa otrăvită, din afirmațiile contradictorii ale unor autorități care și ele erau fluide, adică azi erau în posturi pentru ca 24 de ore mai târziu să nu mai știe nimeni de ele. Din dezinformările, din știrile necontrolate, unele intenționat distorsionate ce se revărsau asupra populației. Toate având drept rezultat sporirea panicii. Ca parte a statornicirii haosului.

Schisma, oricum preexistentă, între oamenii în uniformă (unul era statutul social și economic al celor îmbrăcați în verde, cu totul altul cel al milițienilor și net superior acela al securiștilor) s-a amplificat în orele, zilele, în răsturnările de situație din Revoluție. Unii lupi s-au îmbrăcat instantaneu în blană de oaie, călăii s-au metamorfozat rapid în victime, unii și-au construit noi identități, se revendicau fără rușine drept nepoți ai Doinei Cornea. Pe buzele multora dintre cei care până atunci erau nedezmințită și fidelă parte a ceea se chema brațul înarmat al partidului au apărut cuvinte ori sintagme precum libertate sau drepturile omului. Vorbe până mai deunăzi fie desemantizate, fie puse la index și care nu erau rostite cu glas tare decât la Radio Europa liberă. Atâta doar că una însemna libertatea pentru colonelul Dragoman, comandantul unității militare din Sibiu, alta pentru securiștii răspopiți dornici să își facă uitate cumplitele antecedente (așa cum a fost cazul celui numit în film Socaciu) în mare grabă deveniți din tovarăși, domni, altceva pentru cel numit în film Toboșaru care s-a prezentat drept nou comandant militar al spitalului (numit de cine?), alta pentru securiștii confruntați cu un nou statut, acela de arestați, de ființe umilite, precum Silvaș sau Petrache, dar care nu-i mai puțin adevărat că peste numai câteva săptămâni ori luni au revenit liniștiți și rebotezați în sereiști în posturi și la privilegii și cu totul altceva, pentru milițieni precum Viorel. Personaj central ale filmului. Cu totul altfel erau înțelese sensul și valoarea libertății de oamenii maturi simpli așa cum era, de exemplu, Leahu, altfel de cei de abia ieșiți din adolescență, așa cum au fost Șoaita sau Lucian. Pentru unii libertatea se imagina pe termen lung, pentru alții se confunda cu eliberarea din bazinul în care erau ținuți cu forța, pentru o altă categorie libertatea însemna confruntarea cu necunoscutul. Neștiința administrării, altminteri anticipată de colonelul Petrache. O neștiință de care se va profita mult timp după decembrie 1989.

Cumulul acesta indistinct de ezitări și de repoziționări plătite frecvent cu frică, mizerie, umilință s-a consumat în vremea și după ce oameni metamorfozați în masă au tras bezmetic unii în alții. Fără a ști prea bine de ce o fac. Știau doar că sunt atacați, știau că trebuie să se apere. Nu prea știau de cine și de ce. Era totuși un cineva. Un cineva multiplicat care trage. Oamenilor, în marea lor majoritate purtători de uniforme, nu le era defel clar de ce și cine îi atacă, le era greu să înțeleagă că moartea venea din partea cuiva cu care până în 21 decembrie împărțiseră aceleași baricade. Or, cum acel neclar trebuia totuși, vorba lui Sorescu, să poarte un nume, s-a recurs la termenul de terorism. Terorismul a luat în zilele revoluției forme diferite.

Exact aceste forme sunt surprinse de Tudor Giurgiu, în dubla lui ipostază de regizor și scenarist (scenariul a fost scris în colaborare cu Cecilia Ștefănescu), de directorul de imagine Alexandru Sterian și de componenții unei distribuții consistente care are meritul fundamental de a funcționa perfect închegată și de a fi conferit mai sus invocatului haos autenticitate. Adică omenesc. Un omenesc scanat ăn toate culorile și nuanțele sale. În relele și bunele lui. De la amestecul de autoritarism și dezabuzare al comandantului militar Dragoman (încă un foarte bun rol pe fișa de creație a lui Iulian Postelnicu), la ticăloșia convertită a tovarășului- domn Socaciu (Andi Vasluianu), de la revoltele lui Silivaș (Ionuț Caras), la paternalismul lui Leahu (Cătălin Herlo) în raport cu Șoaită (Ștefan Iancu), de la feluritele forme ale demenței puterii, așa cum apar ele în comportamentele personajelor interpretate apăsat de Emilian Oprea și de Bogdan Farcaș, la teama soră cu moartea instaurată în ființa cinicului mare securist Petrache, excelent jucat de Alexandru Papadopol, sau în felul în care se comportă colonelul Popa, remarcabil jucat de Nicu Mihoc, ori Mantale, interpretat de Dan Bordeianu. În eterna teamă din ființa maiorului Marinescu, percutant interpretat de Răzvan Vicoveanu. Ca să nu mai vorbesc despre marea revelație reprezentată de evoluția de notă maximă a lui Alexandru Calangiu.

Lui Tudor Giurgiu îi place să riște. Știe și când, și cum s-o facă. Riscă și când e vorba să aleagă subiecte, riscă și în privința actorilor. Și, așa cum a făcut-o cu ani în urmă cu Emilian Oprea, inspirat distribuit în rolul principal din De ce eu?, riscă acum cu Alex Calangiu. Îi dă un rol care nu admite rezultate parțiale. Care exclude calea de mijloc. Sigur, existau garanțiile din rolurile de excepție interpretate de tânărul actor pe scena Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova. Garanțiile trebuiau însă revalidate. Iar revalidarea le reușește admirabil și actorului, și regizorului. Alexandru Calangiu, aflat la prima lui întâlnire majoră cu filmul, are parte de un rol greu. Solicitant fizic, dificil prin succesiunea de situații și stări sufletești, emoționant prin suferința și fizică, și morală la care e supus Viorel, cutremurător prin felul în care actorul joacă un foarte bine ales final fără cuvinte.

În Libertate greul pământului, cum se spune, cade pe umerii bărbaților. Ei alcătuiesc majoritatea distribuției. Asta nu înseamnă însă că ar trece neobservate Mirela Oprișor, Elvira Rîmbu, Marina Palii, Cendana Trifan sau Andreea Grămoșteanu. E meritul actorilor și al actrițelor din distribuție, al directorului de imagine ca și al regizorului că fiecare rol, fiecare apariție, fiecare trecere prin cadru au vizibilitate. Reții și momentul în care o femeie oarecare anunță serios marcată de emoție fuga tovarășului, și autodenunțul femeii ce se recomandă cadru MAI (Mirela Oprișor), și devotamentul soției plecate în căutarea soțului, și șmecheria lui Stuparu (Alex Bogdan), și chipul desfigurat de teamă al lui Moga, inspirat și concentrat jucat de Cristi Popa, și clipa în care imberbul Șoaită, interpretat de Ștefan Iancu, trage cu pușca și strigă din toți rărunchii Libertate, și privirea veșnic mirată a lui Lucian bine conturat de Voicu Dumitraș. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro