Hezbollah, voluntar în infernul sirian şi cutremurul politic din Turcia
La ora când scriu aceste rânduri (duminică seară), marile oraşe ale Turciei par să fie la un pas de anarhie. Zeci de mii de tineri furioşi au ocupat străzile şi luptă cu forţele de ordine aruncând pietre şi cocktail-uri Molotov. Nu sunt islamişti fanatici ci manifestanţi sensibili la problematica ecologică: se opun deciziei guvernului de la Ankara de a desfiinţa un parc din Istanbul. Scânteia a pornit de la manifestaţiile din Piaţa Taksim reprimate brutal de poliţie. Deşi seamănă cu revoltele din Egipt, Tunisia, Libia şi Siria, deşi par să se subsumeze fenomenului numit generic „Primăvara arabă”, aceasta este doar o impresie. Pentru că Turcia nu e un stat dictatorial ci o democraţie. Una imperfectă dar totuşi o democraţie. Partidul AKP, islamist moderat, se află la putere din 2002. De atunci a sporit mereu în sondaje şi a câştigat toate alegerile, în mod corect. Nici nu e de mirare: în cei 11 ani a reuşit să cvadrupleze cifra venitului pe cap de locuitor, a întărit moneda şi a scos din sărăcie milioane de turci. Dar cu ce preţ? Regimul de la Ankara a început să reislamizeze destul de agresiv societatea, să impună restricţii care îndepărtează ţara tot mai mult de aderarea la UE. Societatea a reacţionat, finalmente: nu toate femeile vor să poate văl pe chip, tinerii doresc să se sărute pe stradă şi să bea un pahar de alcool la barul din colţul străzii. În calea lor stă însă figura de sfinx cenuşiu şi auster a premierului Recep Tayyip Erdogan. AKP (Partidul Justiţiei şi Dezvoltării) a obţinut în iunie 2011 peste 50% din voturi, zdrobind efectiv principalul rival Partidul Republican al Poporului (CHP), formaţiune de centru-stânga, care a luat doar puţin peste 25% din sufragii. Între timp, conducătorii AKP au continuat lupta lor politică contra acelor lideri militari care susţinuseră vechiul regim kemalist, cel care scosese în afara legii partidele islamiste şi le arestase periodic conducătorii. Procesul Ergenekon a agitat la maxim spiritele în societatea turcă, opunându-i pe adepţii şi adversarii kemalismului. Primii vor ca Turcia să rămână un stat laic, cu garanţii constituţionale pentru pluripartidism şi libertate politică, ceilalţi vor ca statul să fie reislamizat treptat şi să reintre cultural şi geopolitic în matricea fostului Imperiu Otoman. Nu degeaba, liderii AKP şi mai ales ministrul de Externe, Ahmed Davutoglu, folosesc uneori cu plăcere, deşi nu recunosc, denumirea de neo-otomanism. Multor observatori străini acest proces le apare pur şi simplu ca o vendetă. O răzbunare pentru tot ce au suferit islamiştii de pe urma kemaliştilor. Şi evident o decapitare a armatei, cea care zeci de ani a controlat la sânge laicitatea partidelor aflate la putere.
Aparent totul mergea bine la turci în acest an, dată fiind spectaculoasa creştere economică şi evitarea în mare parte a efectelor crizei economice globale. Da, numai că AKP a instaurat o societate destul de represivă: nu doar că femeile sunt tot mai presate să poarte văl, bărbaţii să nu mai bea alcool în public, ori stewardesele de pe Turkish Airlines să renunţe la minijupă şi coafura cu coc, occidentală, în favoarea hainelor lungi islamice, şi a capului acoperit. Mai grav, ţara e prima din Europa la capitolul ziarişti arestaţi şi ziare sau posturi de TV anchetate şi chiar suprimate. A ajuns să concureze în mod nedorit cu Rusia condusă cvasi-autocratic de “ţarul” Vladimir Putin. Iar în acest punct, tinerii din marile oraşe par să fi ajuns la un maxim al suportabilităţii. Poate că unii sunt ecologişti şi vor să salveze acel frumos parc din Istanbul (parcul Gezi din Taksim), caz în care merită felicitaţi. Dar poate că e un doar un pretext!
Personal cred că e vorba şi de oameni “normali”, care nu vor ca ţara lor să se asemene cu Arabia Saudită sau cu Iranul. Vor ca soţiile şi prietenele să se plimbe pe stradă cu faţa neacoperită, cu haine occidentale şi să bea cola cu whiskey la orice oră din zi şi din noapte doresc. Fără ca acest lucru să fie decis de un Recep Erdogan, care probabil că în sinea lui se şi vede noul sultan otoman, pardon preşedinte al Turciei neo-otomane. Nu degeaba în Taksim, zecile de mii de tineri au făcut cerc în jurul statuii lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul republicii, ca un simbol al moştenirii politice pe care o apără.
Un element pitoresc a fost dat de prezenţa pe stradă a popularului actor Halit Ergenc, cunoscut de aproape toată suflarea turcă şi de trei sferturi din femeile carpato-danubiene ca fiind Suleyman din telenovela omonimă. Venit cu soţia şi aclamat de manifestanţi, acesta a vrut atât să fie solidar cu ideile apărate de tineri, cât şi să plătească o poliţă premierului Erdogan, care criticase filmul, actorii, regizorul şi producătorul cu “memorabilele vorbe” : “El (adică Soliman) si-a petrecut 30 de ani din viaţă în şaua calului, nu în palate, aşa cum ne este arătat la televizor. Ii blestem şi îi condamn pe realizatorii acestui serial şi pe proprietarii acestui post de televiziune, care se joacă cu valorile poporului. Ei trebuie sa primească o lecţie.” Iată că de fapt actorul i-a aplicat o lecţie de bun simţ şi normalitate premierului care crede că ştie el cel mai bine cum şi cine a fost sultanul Soliman, de parcă s-ar fi teleportat în palatul acestuia ca să-l vadă în acţiune. Cât despre cine apără mai bine valorile turceşti mai bine mă abţin să comentez, pentru că nu risc un protest din partea ambasadei Turciei la Bucureşti. Oricum, dacă lucrurile merg în acest fel, nu m-aş mira ca peste vreo 5 ani preşedintele Turciei să fie un actor de telenovele, mai liberal în gândire şi mai puţin încrâncenat decât politicienii din aripa dură a AKP. Fenomenul Beppe Grillo din Italia se poate repeta oriunde…
Lângă Piaţa Taksim, un tânăr numit Akin, spune că năduf “nu plecăm de aici. Singura soluţie acum e să cadă acest guvern. Ne-am săturat de acest guvern opresiv care ne supune mereu la presiuni.” Manifestanţii nu vor ca o parte din parcul Gezi să devină zonă cu mall-uri sau uriaşe blocuri de sticlă, nici ca reconstrucţia cazarmei otomane Topçu Kişlasi să se facă cu acest preţ. Poate că aceste elemente ale arhitecturii moderne sugerează prosperitate dar sunt şi un şut în fundul imaginii vechiului Istanbul, cel care îşi apără spaţiile verzi, deja foarte împuţinate. Iar demonstranţii au spus un nu furios şi clar. E cazul ca politicienii AKP să deschidă bine urechile…sau să înceapă să se teleporteze în epoca lui Soliman, cu ale cărui idei sigur sunt de acord.
Mă pun în pielea acelor tineri furioşi şi cred că dacă aş fi exact la vârsta şi în situaţia mea socio-profesională, ca locuitor al capitalei turce, dornic să trăiesc liber, neîncorsetat, nesupravegheat de big brothers “de meserie” precum Erdogan sau Davutoglu, fără teama că dacă public pe un site sau blog de tipul lui Lapunkt sau Contributors un punct de vedere critic faţă de regim eu sau familia mea vom petrece câteva nopţi “magice” în sordidele şi super-aglomeratele puşcării turceşti. Nici nu ar mai conta că mi-a crescut salariul cu 50% sau 100% în ultimii 10 ani dacă aş şti că trăiesc cu sabia lui Damocles deasuprea capului! Că la primul articol critic aş sta cu teamă să nu vină un soi de “oameni în negru” să mă ridice. Nu ştiu cum se va soluţiona acest protest colectiv uriaş din Istanbul, Ankara şi alte oraşe, vreau să sper că nu prin violenţă. Deja au murit doi oameni şi sute sunt răniţi. Mai există o şansă pentru dialog paşnic şi compromis. Poate că elitele AKP vor înţelege în fine că nu se pot legitima doar prin buzunare şi stomacuri pline care oricum aparţin doar unei părţi a turcilor. Ci şi prin avans pe calea democraţiei, prin respectarea pe bune a drepturilor omului, mai ales că teoretic Turcia se află încă în cărţile integrării europene. În caz contrar vor da apă la moară acelor cercuri din Germania şi Franţa care se opun primirii Turciei în clubul european.
Ca un făcut, aceste lucruri se întâmplă în Turcia, stat membru al NATO, care susţine destul de clar rebeliunea din Siria, pornită spre a răsturna regimul lui Bashar Assad şi devenită treptat un conflict sectar între sunniţii majoritari (pe ei îi reprezintă rebelii, la nivel declarativ) şi alawiţii minoritari, baza de susţinere a lui Assad.
Recent, s-a produs un eveniment greu de consecinţe pentru situaţia din Siria. Mişcarea şiită Hezbollah din Liban a trimis mii de luptătoti care să îl ajute pe Assad să reziste şi chiar să câştige bătălia finală. Nu ştim cîţi exact – poate 3000, poate 5000 sau chiar 10.000 cum susţin rebelii sirieni. Mai probabil a doua cifră, deoarece a treia este numărul total estimate al combatanţilor pe care mişcarea îi are, or e greu de crezut că au părărit Libanul cu purcel şi cu căţel, mutându-se toţi pe meleaguri siriene. Aşadar, Hezbollahul, actor transnaţional non-statal, a devenit un inamic major nu doar la Israelului, ci şi al multor sunniţi din Siria, Irak şi alte ţări din regiune. Forţele Hezbollah au fost create, cu masiv sprijin iranian, spre a combate invazia israeliană din Liban acum circa 30 de ani dar luptă acum cu arma în mână în Siria, ajută regimul Bashar Assad să recucerească de la rebeli oraşe precum Qusair. Daca forţele pro-guvernamentale ajung aproape de obţinerea victoriei, cred că rebelii sirieni vor lansa semnale de deschidere către Israel, considerând că e un „rău” acceptabil şi necesar. E doar o problemă de timp şi un mare motiv de angoasă pentru tabăra preşedintelui sirian, de asemenea pentru Teheran. E şi o mare dilemă strategică pentru adversarii lui Assad, care ştiu că Israelul e detestat de marea majoritate a musulmanilor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, indiferent că sunt şiiţi sau sunniţi. Însă dacă va fi vorba de supravieţuire, rebelii sirieni nu prea vor avea încotro…
Aşadar, Hezbollahul a fost creat să combată Israelul ca să apare şiiţii libanezi în epoca războiului civil în care desigur Israelul, dar şi Siria şi Iranul s-au amestecat masiv. Există, prin urmare, tradiţia de “proxy war” în această sub-regiune. Însă sprijinirea taberei pro-Assad îl va face, cred, foarte nepopular în ochii arabilor sunniţi din Golf si Magreb. Efectiv Hezbollah ar putea fi văzut acum în lumina sa reală – ca braţ armat clandestin al Iranului, trimis de Teheran să salveze de la colaps regimul dominat de alawiţi (ramură a şiitilor) din Siria. A devenit clar că Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah, a decis să participe la războiul civil sirian spre a ajuta Iranul să îşi păstreze capacitatea de influenţă în Siria. Ca efect direct, în Liban au reizbucnit violenţe de stradă în oraşul Tripoli, între sunniţi şi şiiţi, legate de participarea ambelor grupuri la violenţele sectare din Siria vecină. De pe teritoriul sirian, rebelii au lansat mortiere în Liban, lovind ţinte din Valea Bekaa, zona de iradiere a Hezbollah. În acest fel, au vrut să pedepsească grupul şiit, pentru amestecul în războiul sirian. Iar principalul adversar al Hezbollah din Liban, Mişcarea de coaliţie 14 Martie a chemat la acţiuni de protest şi sprijină discret înrolările unor libanezi sunniţi pe frontul sirian. Principalul partid al acestei coaliţii se numeşte chiar…Sunni Future Movement. Aceşti combatanţi sunniţi capătă deja experienţa războiului pe frontul sirian şi e probabil că, odată întorşi în Liban, vor fi capabili să se opună Hezbollah-ului, chiar în mod foarte violent.
Qusair e relativ aproape de graniţa cu Libanul, aşa încât e logic de ce forţele pro-Assad vor să păstreze controlul asupra acestei regiuni, mai ales că în Liban există Valea Bekaa, stronghold al Hezbollah. În cazul în care Assad ar pierde Damascul şi restul Siriei, probabil că ar fi tentat să desprindă o bucată din teritoriul sirian, zona învecinată cu Libanul. În acelaşi timp şi graniţa cu Irakul e valoroasă, asigurând contactul cu Iran, unul dintre principalii susţinători ai lui Assad.
Să mai spunem că în războiul civil din Liban, Siria şi Israelul au jucat un rol masiv în prelungirea ostilităţilor (fără a neglija nici rolul Iranului), dar diferenţa majoră ar fi că taberele multiple – creştini maroniţi, arabi de stânga pro-palestinieni, arabi islamişti sunniţi, arabi şiiţi – au schimbat adesea alianţele. Acum, decizia lui Hassan Nasrallah de a implica decisiv Hezbollahul libanez şiit în războiul civil sirian, a atras reacţia „în oglindă” a unor lideri religioşi sunniţi extremişti din Liban şi chiar din Irak, care au început să recruteze luptători şi să strângă arme spre a îi ajuta pe rebelii sirieni. Libanezii au ajuns să lupte pe baricade în Siria, redeschizând vechile clivaje religioase care au stat la baza războiului civil din această ţară. Deşi Nasrallah a cerut şiiţilor şi sunniţilor libanezi să se lupte doar în Siria şi să nu „importe” conflictul lor din nou în Liban, este puţin probabil că lucrurile vor sta astfel. Tot Nasrallah, un manipulator grosolan, le-a spus adepţilor săi că dacă nu merg în Siria să apere cu armele regimul Assad contra extremiştilor sunniţi, aceştia vor ataca primii pe teritoriul libanez! Evident, o manipulare de joasă speţă, dar care îi serveşte pentru o legitimare de ultim moment. Aşadar a prezentat acţiunea militară pro-Assad a Hezbollah ca fiind un anume tip de război pre-emptiv! A plasat-o, cu alte cuvinte, sub semnul necesităţii, ceea ce denotă o logică profund viciată şi mai apropiată de paranoia anti-sunnită a Iranului decât de viziunea unui libanez din anii ’60 obişnuit să convieţuiască cu creştini, druzi, sunniţi etc. În realitate implicarea grupului Hezbollah-ului în Siria este un „war of choice”, nicidecum un „war of necessity”! Gruparea nu va putea arunca veşnic vina pe Israel pentru toate deciziile sale riscante şi nici nu mai poate ascunde conexiunea directă cu Iranul. Iar imoralitatea liderului şiit a devenit evidentă când a îndemnat toţi „furioşii” Libanului să meargă să lupte în Siria, ca şi cum acolo ar fi no man’ s land, un poligon de teste militare! Dacă Hezbollah îl ajută pe Assad să câştige războiul, va deveni duşmanul numărul unu al arabilor sunniţi din Golf. Dar va fi „îndrăgit” de Iran şi poate de Rusia, care îl vor recompensa discret. Dacă pierde lupta, va suferi mari pierderi de efective şi va fi extrem de slăbit şi în Liban, tentând din nou Israelul să îl suprime prin tactici din cele mai diverse.
INTERVIURILE HotNews.ro