Ieri s-au implinit 22 de ani de cand am fost oprita de doi mineri pe Magheru

Aveam 17 ani.

Mi-au cerut buletinul. L-am scos din geanta si am inlemnit: lipisem pe coperta un abtibild care circula in acea vreme, unul patrat, alb, cu secera si ciocanul rosii.

Mi-am dat seama ca se va interpreta in defavoarea mea, ceea ce s-a si intimplat. Am incercat sa explic ca e o gluma, dar unul dintre mineri deja flutura buletinul meu pe deasupra, strigind: „Uitati, e taranista!”. „Domnule inginer, uitati, e taranista. Ce facem cu ea?” „Mergem la Politie”, spune domnul inginer…

M-au urcat intr-un taxi, in fata la Intercontinental. Am oprit in capatul strazii Eforie… Strada era plina de oameni care se comportau foarte bizar. Am coborit din taxi, flancata de inginer si minerul subaltern.

Am pornit la pas pe Eforie, catre intrarea in sediul politiei. Oamenii de pe strada, „cetatenii de bine”, au inceput sa ma injure, scuipe, sa ma traga de par, sa-mi dea palme pe unde apucau. Ochelarii mi-au zburat de pe nas (unul din mineri a incercat sa-i adune de pe jos, dar erau deja praf), un barbat si-a luat avint si mi-a dat un sut in burta, pe genul kick-boxing.

Am ajuns in sediul politiei, pe o scara interioara. O multime de oameni, multi dintre ei batuti pina la singe, stateau pe scara, aparent resemnati. Am incercat sa fac pe sora medicala pe acolo, sa vad cine, ce rani are… Am sters niste rani de singe dar nu am reusit mai mult, oricum eram chioara fara ochelari.

Am fost adunati intr-un grup, condusi in curte, urcati intr-un ARO, patru sau cinci barbati si eu deasupra lor. Pe locul mortului statea un politist gras, cu un pistol indreptat spre noi (mine), urlind la noi, ca un animal turbat: „va impusc, futu-va-n gura, ieri a murit fratele meu!”.

Am ajuns la circa 8, pe Iancului, in viata. Am stat pe culoar citeva ore, a trebuit sa dau o declaratie, am scris, cu tupeu, ca am fost luata de pe strada, am fost batuta si am ramas fara ochelari, ca sint minora si ma asteapta parintii acasa.

M-au lasat sa plec. Am iesit in strada, orbecaind ca o cartita, am intrebat unde e o statie de metrou si m-am dus acasa.

M-a sunat taica-meu, care sunase cu disperare toata ziua, pentru ca un „prieten” de familie ma vazuse pe Eforie (ce cauta el acolo nu am aflat niciodata) si ii spusese lui taica-meu.

Bineinteles ca am scapat ieftin… costul unei perechi de ochelari. Unii oameni nu s-au mai intors niciodata acasa. Unii au ramas traumatizati grav, altii au innebunit. Sorel spunea ca poate am fost colegi de duba… si mai spunea ca n-are timp de astia.

Eu mi-am facut timp pentru ca:

• Cand Ion Iliescu a lansat [acum doi ani] o carte, a fost huiduit si i s-a reamintit care-i locul lui in istorie. Atunci el si-a permis sa dea aceasta declaratie: „Nici nu ma intereseaza. Sunt niste diversiuni, dar de slaba speta. Nu fac cinste tinerilor care se lasa angrenati in asemenea chestiuni. Ei se compromit ca persoane, ca oameni, ca cetateni, dar si cei care ii folosesc, de asemenea. Nu inteleg la ce le foloseste. Este degradant ca mai sunt asemenea oameni si asemenea mentalitati. Dar pe mine nu ma tulbura asemenea chestii… Viata sa-i ajute sa isi limpezeasca mintile, pentru ca sunt minti ratacite si folosite de elemente provocatoare, ca diversiuni, total degradante pentru climatul in care ar trebui sa se desfasoare asemenea manifestare de cultura. E rusinos pentru cei care au participat, care s-au lasat antrenati in asa ceva, unii poate si platiti, nu-mi dau seama”.

• M-am cam plictisit sa aud, de la unii sau altii, cat de dobitoaca, proasta, inculta, handicapata, idioata, analfabeta, prostita, oarba, platita, manipulata, etc. sunt, atunci cand fac o alegere politica.

Asta-i.

N.B. Nadire Omer este in prezent designer de bijuterii si a publicat pentru prima data acest text pe contul personal de Facebook.