Iertarea Patriarhului
Gestului Patriarhului Daniel de a-și cere iertare pentru faptul că Biserica nu a știut să comunice în cazul incendiului de la Clubul Colectiv este fără precedent. Chiar așa de ezitant și de neasumat până la capăt cum a sunat, mesajul ar putea sta ca reper al deciziei administrative de a corecta o problemă. Nu poți să îți ceri iertare atunci când chiar nu crezi că este cazul și sunt convins de faptul că administrația Patriarhală nu a făcut-o din ipocrizie sau doar pentru a mai stinge focul criticilor. Dar cred că, atunci când nu ai exercițiul acestor gesturi publice și când nici nu îți este prea clar ce i-a apucat pe ceilați să te sancționeze deodată atât de dur, există riscul ca cererea ta de iertare să nu fie convingătoare până la capăt.
Este adevărat, s-a întâmplat și în aceste zile ca mesajele Patriarhiei să fie răstălmăcite sau chiar trecute cu vederea. Multe canale mediatice s-au întrecut în a nu le observa. Dar nu îți ceri iertare pentru asta și nici nu cauți să atenuezi asumarea greșelilor referindu-te la ceea ce ți-au făcut ceilalți! Fie ai greșit, fie nu ai greșit. Când te duci la spovedanie, nu îi mărturisești duhovnicului păcatele pentru a adăuga la final că, de fapt, te-au vorbit alții de rău și că tu ești destul de bine.
Însă nu cred că este nevoie de o hermeneutică a mesajului. El spune ceea ce spune. Ci cred că este interesant de înțeles de ce sună el în urechile noastre așa cum sună. Este interesant de văzut de unde vine această ruptură de ritm în a face un gest atât de creștinesc, mărtirisirea greșelii. Iar dacă înțelegem aceste lucruri vom pricepe atât de ce este șontâc în rostire, cât și de ce putem avea speranțe de la el.
După decembrie 1989, Biserica Ortodoxă a căutat să recupereze terenul pierdut în timpul regimului comunist. A încercat să acopere golurile lăsate de presiunea regimului totalitar în misiunea pastorală. Biserici puține, pastorație discretă, misiune catehetică aproape inexistentă. Primul lucru asupra căruia s-a concentrat după 1989 Sfântul Sinod a fost construirea de noi biserici. Era nevoie de ele, piața credinței o cerea. De asemenea, au fost deschise în țară noi Facultăți de Teologie. Absolvenții acestora au fost hirotoniți. Însă, deși nevoia era legitimă, ea a fost tratată ca și cum ar fi fost vorba despre o cursă a reîmbisericirii neamului.
Atenția asupra felului în care arăta șoala de pastorație a Bisericii Ortodoxe nu a fost atât de vie precum ar fi trebuit. Nu a contat atât de mult cum se făcea antrenarea celor care urmau să devină călăuze spirituale. Iar pregătirea lor a fost influențată de contaminarea Bisericii cu relele regimului comunist – mai cu seamă frica și duplicitatea. Timp de peste patruzeci de ani, Biserica a trebuit să reziste regimului totalitar chiar și cu prețul complicității. Ierarhi, monahi sau preoți au bătut formal palma cu securitatea pentru a face în acest fel posibilă supraviețuirea Bisericii. Au fost și colaboratori entuziaști, însă nu ei au fost o majoritatea. Mai mulți au fost cei care mimat colaborarea, fără a o face, ci, dimpotrivă, pentru a o dejuca. Patriarhul Justinian Marina este unul dintre exemple. Însă, chiar și așa, genul acesta de rezistență prin complicitate formală nu poate să nu lase urme asupra structurii sufletești a unui om. Nu are cum să nu strâmbe ceva din interiorul lui. Am ieșit din regimul comunist cu o Biserică întreagă, vie și contaminată. Mulți dintre slujitorii acesteia au supraviețuit ologiți duhovnicește, strâmbați de atâtea contorsionări, amprentați de vecinătatea cu dracul roșu. Pentru a vindeca asemenea răni, pentru a elimina metehne deprinse în acest mod de a trăi, ar fi fost nevoie pentru început de mărturisire și de cerere publică a iertării. Pentru că pentru a oferi iertarea, este bine să ai experiența cererii ei până la capăt. Conform Tradiției Sfinților Părinți, Biserica este spital, nu judecătorie. De la Sfântul Dionisie Areopagitul știm că Ierarhia Bisericească, în continuarea celei Divine, ”curățește, iluminează și îndumnezeiește”. Iar vindecarea, curățirea, nu poate exclude smerenia, lupta cu egoisumul, în care instrument regal este mărturisirea păcatelor și cerearea ierătării[1].
Or, până la această oră, administrația Bisericească nu a rezolvat problema colaborării ierarhilor ei cu Securitatea. A ezitat să o facă din teama de a nu fi prost înțeleasă în acele vremuri extrem de tulburi. Însă, chiar și așa, administrația Bisericii ar fi putut spune până acum ”am făcut aceste lucruri. Am făcut-o uneori pentru a salva Biserica. Însă am fost răniți. Și noi, și voi, și alții. Ne cerem iertare!”. Cum ar fi fost dacă acestea ar fi fost primele cuvinte ale reînscăunării lui Teoctist ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe? Am fi iertat, pentru că toți cei care au trăit în timpul regimului știu ce a însemnat. Am fi iertat pentru că de iertat este doar de neiertatul. Și am fi început să ne vindecăm.
Administrația Bisericii a pierdut acest tren duhovncesc. De la un an la altul a vrut să uite, s-a făcut că nu aude și s-a urcat în mașina de lux a acoperirii rănilor cu proiecte de ctitorire, discurs triumfalist, infailibilitate managerială. În această stilistică a croit școla pastorală, adică cadrul în care sunt pregătiți cei care vor deveni slujitori ai Bisericii.
Care a fost efectul, în timp? Biserica a început să piardă teren, chiar din interior. Subtil și aproape imperceptibil, numărul celor care și-au răcit relația cu Biserica a crescut. Să luăm exemplu Bucureștiul. Din cei peste 2 milioane de locuitori declarați, 81% sunt creștini ortodocși. Potrivit datelor oferite în 2014 de ”European Values Survey şi World Values Survey”, în București peste 720.000 de oameni merg cel puţin o dată pe lună la biserică. Mai puțin de jumătate. Iar numărul celor care merg în fiecare duminică la Biserică este și mai redus. Ceea ce înseamnă, că măcar jumătate dintre credincioși nu au o relație prea caldă cu Biserica.
INTERVIURILE HotNews.ro