Ilia Ehrenburg și Alexandr Dughin, două fețe ale propagandei ruse

Toate regimurile dictatoriale au anumite lucruri în comun. Ne referim aici la propagandiști, care sunt folosiți ca instrumente de îndoctrinare. Aceștia au și rolul de a justifica ororile făcute de regim sau în numele lui. În general sunt oameni de o pregătire academică superioară care preferă să își vândă serviciile unui regim criminal. Am spus „în general”, pentru că au existat și cazuri în care respectivii o fac din convingere.

Pentru a exemplifica această idee, vom prezenta aportul a doi foarte cunoscuți ideologi și propagandiști ruși, deși din epoci diferite, pentru că, nu-i așa, istoria se repetă.

Paralela dintre Ilia Ehrenburg și Alexandr Dughin este nu numai relevantă, dar în primul rând utilă pentru a înțelege rolul toxic pe care lucrările acestui gen de autori îl pot avea. Bineînțeles, stilul abordat este unul puțin diferit, dar trebuie ținut cont și de faptul că activitatea lor se desfășoară în epoci diferite.

Ilia Ehrenburg: „Ucideți-i! Ucideți-i oriunde, chiar și în pântecele mamelor lor!”

Născut în 1891, deci în perioada Rusiei țariste, Ehrenburg a activat ca scriitor și traducător, dar este cunoscut mai ales pentru rolul său de corespondent de război. Înainte de cel de-al doilea război mondial, a mers în Spania și a relatat pentru presa sovietică războiul civil spaniol, bineînțeles făcând parte din Brigazile Roșii, voluntari cu simpatii comuniste, care luptau de partea republicanilor.

Atât în perioada interbelică, cât și după război, Ehrenburg a acționat ca agent de influență al regimului sovietic pe lângă intelectualitatea cu vederi de stânga din Occident. Totuși, ceea ce i-a adus notorietatea a fost activitatea de corespondent de război în cel de-al doilea război mondial, fiind atașat pe lângă diverse unități din Armata Roșie. În perioada războiului va scrie aproximativ 500 de articole care vor fi publicate în presa scrisă.

Un stil agresiv, fără menajamente, pe placul lui Stalin

Într-o covârșitoare majoritate, articolele lui Ehrenburg nu relatează luptele în sine, ci crimele făcute de germani împotriva populației civile ruse, dar mai ales a evreilor (autorul provenind el însuși dintr-o familie evreiască). De asemenea, prin relatările extrem de vii și de grafice, el face apel la emoțiile soldatului rus. Există îndemnuri la agresivitate, la răzbunare, combinate cu apeluri la patriotism. Soldatul german este complet dezumanizat, „o bestie care nu merită milă”.

Ehrenburg a fost cel care a folosit pentru prima dată termenul „Ziua Victoriei” într-unul dintre articolele sale în decembrie 1941. În anii războiului, articolele sale au avut un impact extraordinar asupra soldaților. În iulie 1942, a două zi după începutul bătăliei de la Stalingrad, Konstantin Simonov a publicat poemul „Ucide-l!” în ziarul Krasnaia Zvezda. Acest poem l-a inspirat pe Ehrenburg să scrie un articol scurt, dar foarte puternic, de propagandă intitulat „Ucide!”.

Întregul articol constă din doar cinci paragrafe, primele trei paragrafe citând fragmente din scrisori găsite aupra soldaților germani morți, mărturisind despre tratamentul lor crud față de prizonierii de război sovietici. De exemplu, unul dintre fragmente spunea:

„Știm totul. Ne amintim totul. Am înțeles că germanii nu sunt oameni. De acum înainte, cuvântul „german” este cel mai rău blestem pentru noi. De acum înainte, cuvântul „german” descarcă un pistol. Să nu vorbim. Să nu ne enervăm. Vom ucide. Dacă nu ai ucis cel puțin un german într-o zi, ziua ta este pierdută. Dacă crezi că vecinul tău va ucide un german pentru tine, nu ai înțeles amenințarea. Dacă nu ucizi germanul, germanul te va ucide pe tine. El îi va lua pe ai tăi și îi va tortura în Germania lui blestemată.

Dacă nu poți ucide un german cu un glonț, ucide un german cu o baionetă. Dacă lași un german să trăiască, germanul va spânzura un bărbat rus și va dezonora o femeie rusă. După ce ai ucis un german, ucide altul – nimic nu este mai distractiv pentru noi decât cadavrele germane. Nu număra zilele. Nu număra kilometri. Numără un singur lucru: germanii pe care i-ai ucis. Ucide germanul! – aceasta cere bătrâna-mamă. Ucide germanul! – aceasta te imploră un copil. Ucide germanul! – strigă pământul natal. Nu rata. Nu rata. Ucide!”

Astfel de texte aveau mare priză în rândurile soldaților sovietici. Există opinii ale specialiștilor care afirmă în mod clar că astfel de texte au avut o influență majoră asupra comportamentului animalic avut de ruși în teritoriile cucerite, odată ce soarta războiului a început să se întoarcă. Sigur, aceste articole nu făceau decât să accentueze o stare de violență și cruzime, elemente deja existente în soldatul rus. Om de o vastă cultură, Ehrenburg omitea în mod evident să precizeze că niciodată o cruzime nu va justifica o alte cruzime, ci doar va duce la perpetuarea unui cerc nesfârșit al violenței.

După război, un Ilia Ehrenburg decorat cu toate marile decorații sovietice va scrie romanul „Dezghețul”. Un maestru al compromisului, autorul publică romanul în 1954, la un an după moartea lui Stalin, omul căruia îi adusese zeci de ani elogii. Subiectul romanului este modul în care viața devine mult mai bună în URSS după moartea odiosului dictator, la al cărui cult al personalității contribuise din plin.

Alexandr Dughin, „ideologul lui Putin”, sau ce se întâmplă atunci când misticismul se întâlnește cu filozofia naționalistă rusă

Din multe puncte de vedere, Alexander Dughin este una din cele mai fascinante figuri ale intelectualității ruse. Sociolog, filosof și având preocupări în sfera geopoliticului, ideile lui sunt cel puțin controversate. Adulat de naționaliștii ruși, susținut de Vladimir Putin, Dughin își susține de mulți ani ideile prin toate mijloacele puse la dispoziție de tehnologia modernă. Acest lucru ar fi în regulă, dacă ideile dughiniste nu ar susține o dezvoltare a Rusiei în dauna altor state.

Dughin provine dintr-o familie cu adânci legături în regimul sovietic, tatăl său fiind un ofițer de rang înalt al KGB. Acest aspect i-a deschis multe uși, el reușind să fie ferit de necazurile inerente activității de dizident pe care a avut-o în URSS.  După căderea URSS, el se va implica în politică, susținând nume sonore ale perioadei, precum extremistul Ghenadi Ziuganov.

„Fundamentele geopoliticii” – Rusia de la Vladivostok până la Atlantic

În 1997, Dughin publică „Fundamentele geopoliticii”, lucrare care i-a speriat pe analiștii occidentali și americani. Esența ideilor sale este însă, în mare parte, preluată de la belgianul Jean Francois Thiriart, pe care Dughin îl admira. Dacă Thiriart imagina o Europa „de la Dublin la Vladivostok”, Dughin prelucrează ideea, adăugându-i o tentă de naționalism extremist, susținând teza unei Rusii eurasiatice, de la oceanul Pacific până la Atlantic.

Conceptul de stat eurasiatic nu este nou, el adăugându-i doar componenta naționalistă rusă. De asemenea, amestecă în ideile sale componente fasciste, declarându-se un admirator al lui Heinrich Himmler.

Devine un apropiat al lui Evgheni Primakov și al lui Vladimir Putin. Publică în continuare destul de mult, din 2008 fiind profesor de sociologie la Universitatea de Stat din Moscova, post la care a fost nevoit să renunțe în urmă semnării unei petiții de către 10 mii de studenți, care au fost scandalizați de poziția sa privind masacrele din Odesa, în 2014.

Interzis în Occident, binevenit în România

În urma ideilor sale extremiste, precum și a apropierii evidente de Putin, Dughin a fost interzis în SUA, Canada, precum și multe alte țări. În România acest lucru nu s-a întâmplat, fiind prezent la București în câteva rânduri pentru conferințe, susținerea de seminarii, sau lansări de carte. Cu aceste ocazii, Dughin își va susține ideile anti-globalism, anti-UE, teza „Rusiei de la Vladivostok, la Atlantic”, dar va lansa și săgeți contra minorității LGBT.

Iată ce declara, la București, cu ocazia lansării volumului „Destin eurasianist”, în 2017:

„Globalismul este un proiect de lichidare a tuturor identităților colective. Să fii globalist înseamnă pierderea identităților colective, a tuturor formelor de identitate colectivă. Pierderea identității colective religioase? Asta înseamnă sfârșitul religiei. Este vorba despre sfârșitul ortodoxiei. Globalizarea înseamnă sfârșitul statelor naționale. În procesul culturalizării nu trebuie să mai existe nici SUA, nici România, nici Franța, pentru că e vorba de identități colective – națiunile –, iar globalismul se bazează pe identitatea individuală, nimicind religia, nimicind popoarele, nimicind statele.

Globalizarea mai are de realizat două sarcini: să nimicească identitatea de gen sau de sex, pentru că e vorba de identități colective. Nu poți fi la modul individual bărbat sau femeie. Bărbații reprezintă o identitate colectivă, ca și femeia. De aici politica de gender – omul trebuie să își aleagă de capul lui genul, ca pe o religie, ca pe o țară, și poate să schimbe genul, apartenența sexuală de mai multe ori pe parcursul unei vieți, chiar și în fiecare săptămână.

Tuturor li se pare că e vorba de excese, de aspecte secundare… Niet. E vorba de o teză absolut politică a globalizării. De aici provin structurile LGBT, căsătoriile între gay. Veți spune că, iată, am construit societatea globală fără apartenență religioasă, globală, de gen. C’est tout? Niet!’

Ideile dughiniste au fost preluate de administrația Putin. Este știut faptul că dictatorul de la Kremlin este un admirator al său, un om de a cărui părere ține cont.

Panslavismul, dublat de imaginea Rusiei pravoslavnice – justificarea agresiunii teritoriale înspre vest

Începând cu secolul al-XVIII- lea, Rusia a pozat  în protectoarea creștinilor ortodocși, precum și a altor popoare slave. Sigur, acest lucru s-a întâmplat, de cele mai multe ori, fără dorința sau voia acestora. Speculând acest lucru, administrația Puțîn își justifică agresiunea în Ucraina (Alexandr Dughin este un susținător al războiului din Ucraina), pentru că, nu-i așa, „Rusia trebuie să se întindă de la Vladivostok la Atlantic”.

Pentru a înțelege exact pericolul ideilor dughiniste, este îndeajuns lecturarea unui fragment din volumul „Destin eurasianist”:

„Rusia ar putea avansa pentru Europa de Est un proiect constructiv, care ar putea fi numit în mod convențional „Marea Europă de Est”. (…) Proiectul „Marea Europă de Est” ar putea include atât arealul slav (polonezi, bulgari, slovaci, cehi, sârbi, croați, sloveni, macedoneni, bosniaci, sârbi musulmani și etniile mici), cât și cel ortodox (bulgari, sârbi, macedoneni, precum și români și greci)…”

Orice regim autoritar are nevoie de propagandiști, precum și de ideologi. Oameni care să expună maselor niște idei care să justifice acțiunile criminale ale dictaturii. Dacă Ilia Ehrenburg a fost un oportunist, un om de care regimul sovietic s-a folosit într-un moment de cumpănă (invazia germană), Alexandr Dughin își promovează din convingere ideile, care sunt și mult mai periculoase, pentru că ele se pliază perfect pe dorințele Kremlinului de a avansa înspre vestul Europei.

Surse:

• Alexandr Dughin, Bazele geopoliticii
• Alexandr Dughin, Destin eurasianist
• Ilia Ehrenburg, Dezghetul
• Ilia Ehrenburg, Războiul  – culegere de articole 1942-1944
• Baruch A. Hazan, Soviet Propaganda as a Foreign Policy Tool
• Hans Günther, The Culture of the Stalin Period