În acest caz, nu sunt rușii sau chinezii. Cum pune statul român însuși în pericol principiile Constituției și democrația socială

Alegerile prezidențiale din România din 2024 au fost marcate de o intervenție externă concertată, desfășurată în principal prin platforme digitale precum TikTok, unde campanii de dezinformare și manipulare emoțională, coordonate din Rusia și China, au încercat să fractureze societatea și să slăbească încrederea în instituțiile democratice. Nu a fost vorba despre o lovitură de stat în sens clasic, ci despre o tentativă de deturnare a voinței populare prin mijloace hibride, care a pus la încercare reziliența democrației constituționale, scrie politologul Cristian Pîrvulescu, într-un text publicat astăzi de Hotnews.

În acest context, rolul Curții Constituționale în apărarea democrației a fost determinant. Prin reafirmarea indivizibilității principiului consacrat de art. 1 alin. (3) – România ca „stat de drept, democratic și social” – Curtea a blocat tentativele de delegitimare a ordinii constituționale. Decizia Curții a confirmat în practică ceea ce explica Ernst-Wolfgang Böckenförde încă din 1967, în celebrul său eseu Nașterea statului ca proces de secularizare, atunci când a formulat paradoxul care-i poartă numele, și anume că statul liberal trăiește din premise pe care nu le poate garanta singur. Fără ethos democratic și solidaritate socială, liberalismul devine vulnerabil în fața manipulării digitale. În aceeași linie, un alt important constituționalist german, Peter Häberle, observa ca orice constituție este o cultură vie, iar jurisprudența Curții este expresia unei „societăți deschise a interpreților constituției”, în care cetățenii regăsesc protecție și demnitate.

Două elemente care fac imposibilă una dintre misiunile fundamentale ale statului

Astfel, intervenția străină în alegerile din 2024 nu a produs colapsul fragilei democrații liberale românești, ci a generat un moment constituțional critic, în care instituțiile românești au arătat că pot apăra ordinea democratică împotriva unei agresiuni hibride. Această apărare nu privește însă doar mecanismele electorale sau procedurile democratice, ci însăși substanța ordinii constituționale, în centrul căreia se află caracterizarea României ca stat „de drept, democratic și social”. Această formulare impune statului nu doar limitări juridice, ci și obligații pozitive – să garanteze un trai decent, accesul egal la servicii publice și protecție socială efectivă. Or, sistemul fiscal actual, bazat pe cota unică de impozitare și colectarea fiscală sub 27% din PIB – cea mai scăzută din Uniunea Europeană – face imposibilă finanțarea funcțiilor sociale fundamentale.

Statul social ca obligație constituțională

În acest sens, deficitul structural al sistemului fiscal nu este doar o problemă economică sau de politică publică, ci și una de ordin geopolitic iar modul brutal de a gestiona resursele, prin tăieri arbitrare sau renunțarea la funcțiile sociale ale statului, pune în discuție ceea ce unii numesc – nu întotdeauna cu precizie conceptuală – „contractul social”. Austeritatea impusă sub falsa justificare a presiunii externe riscă nu doar să transforme statul social într-o ficțiune ci și să fragilizeze însăși legitimitatea democratică a instituțiilor. Un stat care nu-și poate îndeplini obligațiile sociale din cauza subfinanțării sistemice riscă să încalce chiar ordinea constituțională pe care se întemeiază. Statul social nu este o opțiune politică, ci o obligație constituțională activă, iar neîndeplinirea acesteia echivalează cu o formă de neconstituționalitate prin omisiune.

Această teză, departe de a fi o speculație doctrinară, este susținută de tradiția constituționalismului românesc. Astfel, în Comentariul pe articole al Constituției, Ioan Muraru și Elena-Simina Tănăsescu arată că „obligațiile sociale ale statului sunt componente ale blocului de constituționalitate și nu pot fi ignorate fără a afecta coerența și finalitatea Constituției”, iar în altă parte, Tănăsescu subliniază că în Constituție „sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează și apără” (Muraru & Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2022 pp. 11–13).

În România, caracterul de stat social devine o normă constituțională imperativă. articolul 1 alin. (3) din Constituție plasând „statul social” pe același nivel normativ cu democrația, statul de drept și separația puterilor. Austeritatea – atunci când devine un principiu structural, aplicat fără analiză de impact social, fără compensare și fără dezbatere democratică – încalcă această dispoziție fundamentală. „Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă inițiativă și mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun.” (Muraru & Tănăsescu, Comentariu pe articole, idem)

Bugetul și ficțiunea statului social

Un buget construit pe logica exclusivă a reducerii cheltuielilor, fără a proteja echitatea și coeziunea socială, nu respectă Constituția. Pentru că într-un stat social, bugetul nu este doar un instrument de gestiune financiară, ci și un contract social redistributiv. Desființarea instituțiilor publice fără garanții compensatorii nu pot fi prezentate ca reforme neutre. Sunt, în fapt, o formă de retragere a statului din spațiul constituțional al protecției sociale. De altfel, Constituția României nu consacră libertatea economică în mod absolut. Din contră, o supune testului echității sociale și al solidarității. Statul nu este doar administrator, ci garant al demnității și coeziunii sociale. „Statul trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin și de șansă (…) să asigure funcționarea unor servicii publice de protecție și intervenție socială.” (Muraru & Tănăsescu, idem)

A cere statului să se retragă din educație, sănătate sau asistență socială în numele pieței „libere” înseamnă a nega chiar fundamentul constituțional al organizării sale. Nu este o opțiune ideologică, ci o depășire a ordinii constituționale, iar Curtea Constituțională a fost clară: „Important este ca statul să nu renunțe la funcția sa socială.” (DCC nr. 1594/2011, citată de Muraru & Tănăsescu). În lipsa intervenției statului, piața nu produce egalitate de șanse, ci o selecție brutală între cei apți și cei abandonați. Constituția limitează această logică pentru simplul motiv că libertatea nu poate să însemne abandonarea celor dezavantajați, iar democrația devine decorativă fără mecanisme de asigurare a solidarității.

Prin urmare, persistența unui model fiscal care face imposibilă îndeplinirea funcțiilor sociale ale statului nu este doar ineficientă, ci erodează însăși legitimitatea constituțională a acestuia. În această lumină, teoria regimurilor de bunăstare propusă de Gøsta Esping-Andersen oferă un cadru comparativ fertil pentru a înțelege cum structurile fiscale și instituționale determină tipul efectiv de stat social, nu doar cel proclamat în texte cu valoare normativă.

România în afara tipologiei lui Esping-Andersen

Sociologul danez Gøsta Esping-Andersen, în lucrarea sa clasică The Three Worlds of Welfare Capitalism (1990), a propus o tipologie a regimurilor de bunăstare care ne ajută să înțelegem fractura dintre statul social proclamat și statul fiscal efectiv în România. Esping-Andersen distinge trei mari modele: liberal, conservator-corporatist și social-democrat.

Modelul liberal presupune un sprijin social minim, acordat doar celor considerați cu adevărat nevoiași, pe baza unei verificări stricte a veniturilor și bunurilor deținute (means-testing). În acest model, accentul cade pe responsabilitatea individuală, iar rolul statului rămâne limitat (exemple: SUA, Marea Britanie). Modelul conservator-corporatist se bazează pe statut profesional și solidaritate familială, protecția socială fiind distribuită diferențiat în funcție de apartenența ocupațională (exemple: Germania, Franța). Iar modelul social-democrat are caracter universalist, este puternic redistributiv și presupune un rol activ al statului în garantarea bunăstării și egalității de șanse (exemple: Suedia, Danemarca). Criteriul central al acestei clasificări este conceptul de decommodification, adică măsura în care indivizii pot duce o viață demnă independent de mecanismele pieței.

România nu se regăsește în niciuna dintre aceste categorii: nu oferă o protecție socială consistentă, nu are o structură fiscală echitabilă și nici capacitatea administrativă de colectare necesară pentru un stat social funcțional. România rămâne, în termenii lui Esping-Andersen, un regim hibrid degenerat, în care protecția socială este fragmentată, iar solidaritatea rămâne în mare parte la nivel declarativ.

Între modelul social european și refuzul ideologic al problemei sociale

Această lipsă de coerență arată cât de departe se află România de modelul social european, unul dintre pilonii fundamentali ai Uniunii Europene, care presupune nu doar protecție formală, ci și capacitatea efectivă de a asigura bunăstarea și demnitatea cetățenilor. Situația devine de-a dreptul absurdă atunci când un guvern care se revendică drept pro-european transformă antisocialul într-un principiu de guvernare, în contradicție flagrantă cu Pilonul European al Drepturilor Sociale, adoptat la Göteborg în 2017, care consacră accesul la educație, sănătate, protecție socială și condiții de muncă echitabile ca fundamente ale proiectului european. Pe de altă parte, această situație nu este chiar atât de stranie dacă ținem cont de rolul patronatelor în susținerea guvernării actuale. Or, la nivel european aceleași patronate care s-au opus vehement consolidării Pilonului, mai ales atunci când principiile sale au fost extinse și confirmate prin Declarația de la Porto, în timpul Președinției portugheze a Consiliului UE.

Constituția ca oglindă a politicilor publice

Articolul susține o teză radicală, dar perfect logică: un sistem fiscal care nu permite finanțarea funcțiilor sociale ale statului este incompatibil cu Constituția. Această idee este în linie cu jurisprudența Curții Constituționale germane (ex. decizia din 2010 privind prestațiile minime), dar și cu teoriile constituționaliste promovate de Peter Häberle sau Ernst-Wolfgang Böckenförde conform cărora statul social este parte integrantă a ordinii de valori a constituției, nu un deziderat programatic.

Problema României nu este dimensiunea excesivă a statului social, ci micimea deliberată a statului fiscal. Nivelul actual al veniturilor bugetare – circa 27% din PIB – nu exprimă o limită structurală, ci rezultatul unor opțiuni politice: cotă unică regresivă, evaziune tolerată și o administrație fiscală incapabilă să colecteze eficient. Din acest motiv, România se situează cu aproape 13 puncte sub media Uniunii Europene. Totuși, evaluările comparative arată că, prin utilizarea resurselor interne și prin reducerea decalajelor de administrare, România ar putea atinge un nivel de 34–35% din PIB – apropiat de Irlanda sau Spania, nu de Franța sau Suedia, dar suficient pentru a asigura finanțarea funcțiilor sociale de bază. Diferența de 7–8 puncte procentuale înseamnă peste 15 miliarde de euro anual. În lipsa acestei ajustări fiscale, deficitul de aproape 10% nu reflectă o imposibilitate structurală de a susține statul social, ci consecințele unei opțiuni ideologice de subfinanțare a statului – o opțiune contrară atât spiritului, cât și literei Constituției.

Surse:

• Eurostat, Government revenue, expenditure and main aggregates (gov_10a_main)
• Eurostat, Expenditure on social protection (spr_exp_sum)
• Eurostat, Government expenditure by function – COFOG (gov_10a_exp)
• OECD, Revenue Statistics 2023

România se află într-o situație paradoxală: proclamă un stat social, dar aplică o politică fiscală regresivă, inegalitară și nesustenabilă. De aici decurge o întrebare fundamentală: ce valoare mai are Constituția, dacă drepturile garantate prin ea nu pot fi finanțate?

Esping-Andersen pleca de la realitățile structurale ale capitalismului pentru a concluziona că regimul fiscal și instituțional determină gradul de protecție și de egalitate efectivă. Statul liberal oferă puțin, dar și cere puțin pe când statul social-democrat oferă mult, dar are și o capacitate fiscală robustă. România vrea să ofere mult, dar nu-și construiește baza fiscală necesară, ajungând ciclic în fața unei ecuații imposibile.

O democrație fragilă

Mai mult, în absența unei capacități fiscale adecvate, responsabilitatea pentru risc este transferată în mod tacit de la stat la individ. Or, exact acest lucru îl critică și Sacha Lévy-Bruhl în Le grand renversement de l’État social (PUF, 2025), când atrage atenția că solidaritatea a devenit un mecanism de moralizare a sărăciei, în vreme ce statul se retrage din ce în ce mai mult în spatele ficțiunii responsabilității individuale. În această cheie, statul social nu mai este un garant al echității, ci doar un vehicul de gestionare a inegalității. Această retragere explică și succesul electoral al extremei drepte, care instrumentalizează problema socială pentru a atrage segmentele populare cel mai afectate de neimplicarea statului și de precaritatea tot mai accentuată.

Întrebarea reală nu este dacă avem sau nu un stat social, pentru că formal acesta există, ci ce tip de stat social vrem, ce suntem dispuși să plătim pentru el și ce regim fiscal îl poate susține. România nu se află într-o tranziție între modele, ci într-un blocaj care vine din faptul că statul este slab, dar cu pretenții mari, peste acestea extrapolându-se o societate polarizată fiscal și politic și o clasă politică blocată între populism și austeritate.

Esping-Andersen nu oferă rețete, dar oferă un diagnostic: fără resurse colective suficiente și fără o alegere clară de model, statul social este o formă fără fond.

Dar cum Constituția României nu este doar o colecție de principii ci și un test de coerență a politicilor publice, faptul că drepturile sociale devin imposibil de garantat din lipsa resurselor fiscale  pune însăși ordinea constituțională sub semnul întrebării. În fond, nu putem pretinde că avem democrație dacă statul social rămâne o ficțiune. Austeritatea mascată în reformă nu este o soluție, ci o abdicare de la principii. România are nevoie nu doar de reformă fiscală, ci de adevăr constituțional: statul social nu este un moft, ci fundamentul democrației.

*text apărut inițial pe Contributors.

Bibliografie selectivă

• Gøsta Esping-Andersen, The Three Worlds of Welfare Capitalism. Princeton University Press, 1990.
• Gøsta Esping-Andersen, Why We Need a New Welfare State. Oxford University Press, 2002.
• Gøsta Esping-Andersen, The Incomplete Revolution. Polity Press, 2009.
• Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu (coord.). Constituția României. Comentariu pe articole. C.H. Beck, 2022.
• Markus Kotzur (ed.) Peter Häberle on Constitutional Theory, Nomos, 2018.
• Ernst-Wolfgang Böckenförde, Constitution, State, Freedom: An Anthology of Writing., translated and edited by Mirjam Künkler & Tine Stei. Oxford University Press, 2020.
• Pierre Rosanvallon, La nouvelle question sociale. Seuil, 1995.
• Sacha Lévy-Bruhl, Le grand renversement de l’État social, PUF, 2025