În dimineața aia de 30 iunie, când doctorul i-a salvat viața Elei, a salvat-o, de fapt, și pe a mea

Când mă uit la sor‑mea geamănă, încerc să îmi dau seama care dintre noi n‑a fost dorită. Mă gândesc că fiecare părinte care află că are gemeni, tripleți sau – mai departe nici nu știu cum se numesc – e cel mai nepregătit părinte din lume. Surprins, panicat, fericit, câte puțin din toate. 

„Hai să facem un copil” își spun unele cupluri la un moment dat. Toți vor un copil, doar pentru un copil sunt gata, doar pentru un copil fac planuri și se gândesc la nume, la pătuț, la hăinuțe. Cred că te gândești la asta mai ales când stai prost cu banii. Iar ai noștri stăteau foarte prost cu banii. 

S‑au căsătorit când încă n‑aveau nici locuință, nici job stabil. La scurt timp, au aflat că vor avea gemene. Tare aș fi vrut să le văd fața. Sunt sigură că au plâns și de fericire, dar și de frică.

Am stat în burta mamei cu sor‑mea și îmi place să spun că am împărțit chiria acolo. Din câte ne‑a povestit proprietara, nu eram niște chiriașe prea liniștite. Burta mamei era lovită de patru picioare. Patru mânuțe, patru piciorușe, două suflete. Cred că nu prea mai aveam loc una de cealaltă și ne‑am grăbit să ne mutăm. Doar că ne‑am făcut bagajele mai devreme cu două luni înainte să ne expire contractul. 

Maică‑mii i s‑a rupt apa într‑un spital din Craiova. Era noapte, se dusese la toaletă, iar la ora aia cu greu puteai să găsești un doctor cu chef de muncă. Era iunie, iar nașterea noastră fusese planificată în august. Practic, trebuia să fim Lei, dar ne‑am născut Raci. Ăsta da ghinion. 

În fine, mama nu știa la cine să apeleze, nu o ajuta nimeni. Urla de durere până când, după ceva timp, a venit de la camera de gardă un doctor ginecolog. Mama, eroină, ce să zic, că ne‑a născut natural pe amândouă – pe mine prima, apoi pe Ela, după 30 de minute în care s‑au chinuit să o scoată. Cică ar fi tras‑o de picior și a avut semn până la 2 ani pe glezna stângă. Doctorul ne‑a dat atunci puține șanse de supraviețuire. 

Ne‑am născut prematur. Eu am primit nota 7, Ela nota 1. Îmi place să cred că a primit nota aia pentru că au prins‑o copiind de la mine… toată fața. Eram absolut identice, așa că cei de la spital ne‑au legat brățări de culori diferite ca să ne poată diferenția asistentele, dar și părinții. Eu aveam albastru, Ela roz.

Elei nici măcar nu au vrut să îi facă certificat de naștere; au zis să mai aștepte puțin, poate moare și nu mai e nevoie de birocrație. Tocmai de‑asta, uneori mă gândesc că de fapt ea a fost cea dorită. Pentru că s‑a încăpățânat atât de mult să trăiască.

Azi nu îmi pot imagina viața fără sora mea. Vreau să îi mulțumesc că nu i‑a lăsat pe părinții noștri să aibă doar un copil. Și că în loc să zic mama mea, spun mama noastră. Partea nasoală la treaba asta cu împărțitul aceleiași mame e că nu putem să ne înjurăm de mamă când ne certăm și din păcate, alea‑s cele mai la îndemână înjurături.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Denisa Codiță

Parteneriat media