„În România nu ceri ajutor medical. Ceri îndurare. E a doua oară când o pățesc în acest an la un cunoscut spital din București”

Cu două zile în urmă am ajuns la Spitalul Floreasca cu o durere severă în zona șoldului, dar am fost trimisă acasă fără un calmant, pentru că „la ortopedie nu se dau calmante”. Este a doua oară în acest an când familia mea nu primește îngrijirea necesară la același spital. Într-o țară în care mamele sunt obligate să devină medici peste noapte, în care se moare cu zile și se taie burse „pentru eficientizare”, sănătatea pare o ruletă rusească, scrie o cititoare a publicației Totul despre Mame.

Am ajuns la Spitalul Floreasca cu o durere în zona șoldului care-mi bloca piciorul. Nici să calc pe el nu mai puteam. Era clar o criză de sciatică sau ceva apropiat – nu sunt medic, dar știu durerea aia care vine din măduva oaselor, care te trezește noaptea și te face să te rogi măcar să poți sta în picioare. M-au dus la ortopedie cu Salvarea, mi-au făcut o radiografie, iar apoi am primit… o foaie cu recomandări.

Am cerut un calmant. Ceva, orice, să pot merge. Răspunsul: „La ortopedie nu se administrează calmante”. Dacă vreau o injecție, trebuie să iau totul de la capăt – dosar nou, fișă nouă, alt triaj, la camera de gardă pe medicină generală, după colț. După colț! În același spital! Oare cât de absurd poate fi un sistem medical în care pentru o simplă injecție trebuie să faci din nou coadă, să te înregistrezi, să explici din nou, în altă cameră? Când ai piciorul blocat de durere, fix plimbatul dintr-un colț în altul e ce-ți trebuie.

Nu cer favoruri. Cer minimum de respect pentru contribuția mea

Nu vreau tratament special. Nu cer să fiu băgată în față. Dar când plătesc lunar pentru sănătate – ca toți salariații din țara asta – nu e prea mult să cer o injecție cu antiinflamator atunci când corpul meu urlă? Nu e prea mult să întreb de ce, într-un spital ca Floreasca, trebuie să „alegi” între specialitatea care îți diagnostichează durerea și specialitatea care îți oferă tratamentul? Nu era nimeni care să poată suna, întreba, chema un coleg din camera de gardă generală? Să-ți spună că „nu se poate” fără să încerce nimic seamănă mai degrabă cu o resemnare colectivă decât cu medicina de urgență. Ce fel de sistem am construit? Unul în care oamenii sunt împărțiți în pacienți „ai noștri” și „ai lor”, chiar în același spital?

Nu e prima oară. Și e tot mai rău. Citește continuarea, pe Totul despre Mame.