Inarritu a adus un film nu "Biutiful", ci de o inepuizabila tristete, ceea ce face din moarte tema predilecta a editiei

Am ajuns la jumatatea festivalului si pana acum Competitia Oficiala e mai degraba mediocra. Din sapte filme, doar trei care sa-si merite locul in cursa pentru La Palme d’Or: „Un homme qui crie” de Mahamat-Saleh Haroun (coproductie Ciad- Belgia- Franta) – care nu e o capodopera cat un film corect si curat despre drama unui barbat din Ciad nevoit sa-si trimita fiul in armata guvernamentala, pierzandu-l apoi in razboiul civil), „Another Year” de Mike Leigh – o poveste simpla si emotionanta despre singuratate si moarte, dar nu cel mai bun din creatia regizorului britanic, si in fine, „Biutiful”, vazut azi, revenirea lui Alejandro Gonzalez Inarritu la Cannes, dupa succesul precedent cu „Babel”.

„Biutiful” e, de fapt, primul film vazut aici care are sanse reale si care merita sa intre in palmares. Va lua, probabil, cel putin Premiul de interpretare masculina. Javier Bardem e fara cusur in pielea unui barbat din Spania saraca a zilelor noastre care se ocupa cu gasirea de joburi la negru pentru imigranti, mituind politia si incercand sa-si tina pe linia de plutire si propria familie – nevasta bi-polara, labila, doi copii traumatizati si speriati, un frate insensibil -, pastrand pentru sine, in acest turn Babel al nebuniei cotidiene, faptul ca tocmai a descoperit ca are cancer si ca va muri curand.

Dezolantul „Biutiful” e, pentru autorul sau, un film „plin de speranta”

La patru ani distanta, cineastul mexican face un film si mai sumbru despre relele lumii contemporane decat facea in „Babel”. „Biutiful” e spectacolul dezolant si intunecat al unei lumi covarsite de saracie, boala, moarte si lipsita de speranta. Montajul e strans si isteric, camera cadreaza de multe ori doar fetele actorilor, zgomotele sunt puternice si enervante. Aceasta e adevarata lume de azi – saraca, trista si obositoare – un purgatoriu din care doar moartea ne salveaza.

Inarritu colaboreaza din nou cu directorul de imagine Rodrigo Prieto si cu compozitorul Gustavo Santaolalla pentru un film de peste doua ore cu o distributie internationala de o daruire unanima. Cartierul Barcelonei locuit de emigranti devine pe ecran metafora unei lumi in mic, unde globalizarea nu mai trimite la teoria haosului si la fluturele care da din aripi in Beijing, ca in „Babel”, ci la o consacrare si nivelare a saraciei. Imaginea emigrantilor chinezi exploatati la negru si care mor din pricina unor instalatii de incalzire ieftine intr-un subsol insalubru constituie una dintre cele mai dezolante tablouri ale filmului.

Inarritu e si mai pesimist fata de cum era acum patru ani. Nici un crampei de speranta nu razbate din pregatirea pentru moarte a barbatului care incearca pe cat poate sa faca un pic de bine in jur si sa aranjeze cat de cat lucrurile inainte de a pleca, dar pentru care fiecare zi aduce tot mai multe greutati. Povestea acestui Iov modern care printre altele isi castiga existenta si comunicand cu mortii, ajutandu-i sa plece linistiti, este povestea „unei lupte interioare”, dupa cum a explicat Javier Bardem punctul sau de acrosaj cu personajul.

„El e mereu intr-o spirala care in permanenta il impinge inauntru”, a explicat si Inarritu personajul lui Bardem, interpretat de acesta de o maniera minimalista desavarsita. „Am fost atat de obosit dupa turneul mondial de promovare cu Babel incat mi-am spus ca urmatorul meu film va urmari un singur personaj de maniera lineara si va fi vorbit intr-o singura limba. Dar n-a fost deloc usor”, a adaugat cineastul.

Nu il credeti. Filmul nu e usor si fluent, ci e ca un cosmar in care incerci sa alergi dar picioarele intampina un aer greu ca apa. A devenit atat de greu de trait in aceasta lume incat nici de murit nu se moare usor. „Societatea in care traim e bolnava”, a afirmat Alejandro Gonzalez Inarritu la conferinta de presa, intr-o tirada aplaudata de jurnalisti in care a mai spus ca, din punctul sau de vedere, un film despre oameni care sufera, se lupta si traiesc cu adevarat e un film plin de speranta. „Nu cred ca exploziile (…) sunt pline de speranta”, a spus el tintind cinemaul comercial, apreciind ca azi oamenii se ascund de ei insisi in spatele botoxului, fiindu-le frica sa se recunoasca pe ecran.

Godard are „probleme de tip grec”

Presa franceza a explodat azi, o data cu vestea ca Jean-Luc Godard, asteptat sa prezinte „Film socialisme” in sectiunea „Un Certain Regard”, nu va mai veni pe Croazeta. Cineastul urma sa sustina si o conferinta de presa, singurul prilej pentru jurnalisti de a-i pune intrebari, dat fiind ca deja anuntase ca nu va da interviuri. Cineastul i-a trimis, insa, cu o seara inaintea proiectiei o scrisoare lui Thierry Fremaux (delegatul general al festivalului) scuzandu-se astfel: „Ca urmare a unor probleme de tip grec, nu voi mai putea fi invitatul Dvstra la Cannes. As merge pana la moarte alaturi de festival, dar nu voi face un pas in plus. Cu prietenie, Jean-Luc Godard”.

„Mai bine ca n-a venit. Ne-a scutit de comentariile sale interminabile despre cinema. Oricum, nimeni nu-i intelege filmele cu exceptia idolatrilor momentului mai 1968. Iti vine sa fugi numai la auzul titlului” – suna un comentariu rautacios de pe site-ul cotidianul „Liberation”, care a facut rost de continutul scrisorii.

Intr-adevar, „Film socialisme” e un film de Godard, desi e greu sa explici dupa ce il vezi de ce se numeste asa. Un vas de croaziera, elegant si spatios (metafora e translucida ca Mediterana) e punctul de legatura al mai multor personaje prin intermediul carora cineastul isi exprima cele mai recente idei despre al doilea razboi mondial, comunism, cinema, evrei.

Ajunsi la jumatatea festivalului, jurnalistii au intampinat cu oboseala dificilele comentarii ale cineastului francez si stilul care iti pune atentia, neuronii si memoria la incercare. Au stat constiinciosi la coada, dar au inceput sa adoarma pe capete in timpul proiectiei. Nu e de mirare. Azi a fost o zi grea, cu multe proiectii importante. (Personal, l-am sarit pe Stephen Frears, care e in afara competitiei cu „Tamara Drewe”, ca sa scriu acest text si sa prind doua filme dupa-amiaza).

Sa nu uit: aseara am stat la o coada interminabila la „Outrage”-ul lui Takeshi Kitano, prezentat in Competitia Oficiala. Un alt film yakuza, dar mult mai galagios, mai violent, mai complicat si mai fara rost decat toate celelalte la un loc. Oare de ce filmul lui Radu Muntean n-a avut loc in Competitia Oficiala? Acelasi lucru ne-am intrebat anul trecut in legatura cu „Politist, adjectiv”…

Festivalul pentru presa

In sala wifi, de unde imi trimit corespondentele, supraveghetorii sunt imbracati in alb si tot albi sunt peretii, mesele si scaunele (carora li se adauga petele portocalii – de la sponsor). Sarcina acestor tineri e mai mult aceea de a ne supraveghea. Eleganti ca niste stewarzi de pe un vas de croaziera, ei ne trag de maneca spunandu-ne frumos ca nu avem voie sa mancam in sala nici macar o ciocolata sau strang dupa noi hartiile uitate pe mese. Sambata seara, cand netul a avut vreo doua ore foarte proaste, n-au fost in stare sa faca nimic.

In acest an, Cannes-ul e strict cu mancarea, dar lejer cu tehnica. Nu poti intra mancand mere, ciocolata sau snacksuri in salile de proiectie (desii unii le ascund bine pe fundul gentilor ca sa scape de controlul de la intrare), in schimb e prima oara cand vad jurnalisti care nu-si inchid mobilele in timpul proiectiilor si dau mesaje, deranjandu-i pe ceilalti. Ba, mai mult, am vazut un jurnalist filmand la proiectia de presa cu „Robin Hood”. Camerele video si aparatele foto trebuie lasate la garderoba, iar telefoanele inchise – ni se tot spune.