Incredibila aventură a statuii Ecaterinei a II-a. Sau de ce nici Odesa nu (mai) e Rusia

Acum două săptămâni, puţin după ce am trecut eu pe acolo, Consiliul municipal Odesa a votat finalmente demontarea statuii ţarinei Ecaterina a II-a – de fapt un ansablu în care ea se înalţă majestuos deasupra a patru întemeietori ai oraşului imperial, dintre care voi îl ştiţi cel mai bine pe Grigori Potemkin, omul cu butaforiile. Statuile nu vor fi distruse ci mutate la Muzeul de Artă local, iar ăsta este episodul ultim într-o saga lungă şi exotică, foarte potrivită cu spiritul oraşului şi ilustrativă pentru bătălia asupra identităţii naţionale care se dă acum în Ucraina.

Monumentul s-a ridicat iniţial la finalul sec XIX pentru a sărbători 200 de ani de la fondarea Odesei, dar fireşte că în perioada bolşevică n-a putut rămâne în picioare: a fost cărat bucăţi la muzeu, piaţa Ecaterina a fost redenumită Karl Marx iar bustul respectivului a fost pus pe piedestal în loc. Lucrătura fiind proastă, bustul a căzut la o furtună; a fost înlocuit cu un alt Marx, mai mare, pe care odesanii l-au botezat firesc Karl al II-lea. Dar nici în perioada sovietică n-au lipsit virajele ideologice, aşa că în 1965 Karl a fost dat jos ca să se pună în loc un memorial al matrozilor răsculaţi pe Crucişătorul Potemkin, nemuriţi de regizorul Eisenstein în filmul propagandistic plin de fakes istorice pe care-l ştiţi (fiind decenii la rând pe genericul Telecinematecii), devenit cult-movie între timp şi lipit de imaginea oraşului. Toată lumea care ajunge la Odesa merge să-şi facă un selfie la treptele Potemkin care coboară în port; dar în perioada asta nu bateţi drumul până acolo degeaba pentru că faleza e închisă ca zonă militară, n-ai cum ajunge nici la trepte, nici la statuia ducelui Richelieu.

Noua statuie a Ecaterinei, rebotezată diminutiv “A Fondatorilor” în speranţa deşartă de a reduce tensiunile sociale, a atras ca un paratrăznet mânia tuturor protestatarilor în ultimii ani, de la grupuri civice anti-Kremlin, la sotnii căzăceşti, popi ortodocşi patrioţi, naţionalişti sau artişti cu proiecte flashmob. Petiţiile pentru înlăturarea ei au curs cu duiumul, cea mai interesantă fiind cea din 2022 în care s-a cerut înlocuirea cu o statuie a actorului porno american Billy Herrington. Fiindcă a strâns 26000 de semnături, adică peste pragul legal de 25000, preşedintele Zelensky a fost obligat să dea un răspuns în termen de trei luni. Ceea ce omul a şi făcut pe 1 august, într-o pauză de pe front, când a retrimis solicitarea consiliului local cu rezoluţia criptică de a “lua în considerare chestiunea ridicată în acord cu competenţele locale” şi cu legislaţia în vigoare ce prevede “curăţarea spaţiului public de obiecte şi monumente legate de moştenirea ruso-imperială şi sovietică ce sprijină propaganda rusă şi narativele anti-ucrainene”.

Bun, toate ca toate, dar ce ce un actor porno gay din SUA care n-are nici o legătură cu oraşul? Nu e clar de ce, dar comentatorii au fost toţi de acord că e un lucru foarte în spiritul unic şi subversiv al Odesei. În tot cazul, anul ăsta monumentul Ecaterinei a stat mai mult învelit în placaj, şi nu atât de grija bombardamentelor, ca alte statui de prin oraş, cât mai ales pentru a fi protejat de furia purtătoare de grafitti a localnicilor.

Faptul că un oraş capitală de regiune considerată îndeobşte mai curând rusofonă şi înclinată către Moscova a virat atât de rapid către patriotism ucrainean în câţiva ani constituie un studiu de caz remarcabil pentru cum se construieşte sub ochii noştri o naţiune civică, peste clivaje etnice. Încă din 2014 odesanii au respins diversiunile locale care încercau să reproducă scenariul Crimeea; iar anul ăsta au fost cu toţii trup şi suflet – ucraineni, ruşi, moldoveni, evrei – contra Rusiei, ieşind să apere cu arma în mână plajele şi portul în momentele de cumpănă din primăvară. Indiferent de limbă, oamenii par să pună mai presus valorile democratice şi resping ideea lui Putin de Ruskii Mir – în esenţă că etnia defineşte neapărat şi determinist patria, chiar atunci când ea e agresivă, ucigaşă şi retrogradă.

Odesa are şi pe ce se baza: dintotdeauna s-a mândrit cu independenţa ei de oraş sudic cosmopolit, cu o tradiţia aparte şi de Moscova, şi de Kiev, şi cu libertatea ei de porto-franco şi zonă a contrabandei vesele (ca notă de culoare, există un muzeu de profil care acoperă şi perioada sovietică). E fără îndoială un oraş imperial întemeiat din ordinul Ecaterinei – deşi ţarina nu l-a vizitat niciodată – dar pe o aşezare turco-tătară estompată în istoria oficială şi în care la sfârşitul sec XIX, când se inaugura statuia cu problema, doar jumătate din locuitori erau propri-zis ruşi. Şi în ciuda rusificării accentuate din sec XX, la referendumul pentru independenţa Ucrainei din 1991 regiunea Odesa a votat 85% DA, ceea ce ar fi trebuit să dea de gândit unuia mai puţin sociopat decât Putin.

Pe scurt, agresiunea pornită de Kremlin în februarie 2022 – adică faza a doua a războiului declanşat contra Ucrainei în 2014 – a făcut Rusia atât de toxică încât nici odesanii cu identitate ambiguă n-au mai putut rămâne neutri şi apolitici ci s-au înscris în efortul de redefinire naţională. Iar astea nu sunt doar vorbe de paradă spuse în public; rusofonii din Odesa îţi confirmă virajul în discuţii private, la o cafea: nu mai vor să aibă de-a face cu Rusia lui Putin şi vor să reclădească alături o cultură civică democratică de limbă rusă, aşa cum încă n-a existat. Nici nu mai vor statui care să fie instrumentate pentru construcţie imperială: vezi în poză inaugurarea bustului Ecaterinei de către separatiştii transnistreni la Grigoriopol; există fireşte unul şi la Tiraspol.

Marea inovaţie produsă de Ucraina în Europa de Est anul ăsta e că a scos polemica din vechile cadre anticomunism vs. comunism, care îi convin perfect lui Putin, pentru că maschează adevărata miză a acestui război şi îi permite să spună că el nu e URSS.Citeste continuarea pe Contributors.ro