Inevitabila coabitare sau cum a căzut Macron în propria sa capcană (Opinie)

După rezultatul mai mult decât surprinzător al alegerilor de duminică, Macron nu asumă eroarea istorică a dizolvării parlamentului în plină ascensiune RN. E strategia pe care a ales-o pentru a încerca să preia inițiativa. Pe 10 iulie a trimis o « Scrisoare către francezi » pentru a le spune că alegerile nu au un câștigător, deci nici o zonă politică nu-i poate impune nominalizarea unui prim-ministru. În plus, consideră că extremele nu trebuie să guverneze. Deși nu le numește, vizează LFI-ul lui JL Mélenchon și RN-ul lui J. Bardella și M. Le Pen. Președintele francez a vrut să câștige timp și să se pronunțe înainte ca Noul Front Popular (din care face parte LFI) să ajungă la un o propunere de nume de prim-ministru. Deocamdată, alianță electorală de stânga nu a fost capabilă să ajungă la un compromis și nu e exclus că va merge spre rezerva de cadre din zona sindicală. Dar intervenția lui Macron nu a făcut decât să întărească ostilitatea întregii clase politice la adresa sa și mai ales să sudeze în această logică anti-macronistă dihotomicul NFP.

În acest moment au fost deschise negocieri de la centru (cele trei partide din majoritatea prezidențială) spre stânga non-LFI și spre dreapta, Republicanii. O astfel de alianță pe hârtie ar reuși să depășească majoritatea de 289 de locuri. Dar probabilitatea ei în actualul context este nulă și, presupunând că în viitor s-ar realiza, ea ar deschide tot o coabitare. Asta pentru că, după dizolvare și consecințele ei, deși macronismul nu a murit, macroniști nu prea mai există. Căci marii perdanți al dizolvării au fost chiar macroniștii, pe care președintele i-a trimis în prima fază ca pe miel la tăiere către un electorat foarte ostil, și în a doua fază i-a pus să se retragă sau, după caz, să fie aleși, cu voturile NFP, deci inclusiv LFI. Jumătate dintre cei 168 de aleși ai majorității prezidențiale au beneficiat de retragerea candidaților NFP. Iar acum trebuie să explice de ce NFP, care deocamdată rămâne unit, nu are dreptul să încerce să guverneze.

Adevărul este că Franța a trecut în câteva săptămâni de la un regim super-prezidențialist, în care președintele decidea cam totul, la un regim parlamentar, mai bine zis al combinațiilor între partide cu programe incompatibile, dar cu interese în principiu mai puțin incompatibile. Rămâne însă de văzut, pe 18 iulie când se va alege președintele Asemblée Naționale, în ce măsură tendința va fi aceea a unui pas spre compromis, sau spectrul Franței neguvernabile va (re)apărea.

Trebuie însă sublinat că, de la alegerile din 2024, când proaspăt realesul Macron nu a primit o până atunci tradițională majoritate absolută, președintele francez se zbate între dorința de a decide totul și necesitatea unor compromisuri măcar punctuale.

De unde și existența unei logici a deciziei-șoc de a dizolva camera principală a parlamentului după înfrângerea partidului său la alegerile europene. A invocat nevoia de « clarificare ». Cele două tururi ale legislativelor au adus exact inversul. Și asta începând cu poziția zonei macroniste. Înainte de primul tur, aceasta și-a asumat rolul de unic recurs împotriva extremelor. Până și Mbappé, un prieten al președintelui Macron, a preluat ritualic apelul la un vot împotriva « extremelor », plural atât de semnificativ în context: includea nu numai RN-ul, dar și partidul lui Mélenchon, implicit Noul Front Popular.

După primul tur, discursul nu a fost schimbat brusc decât la nivelul premierului Attal. Provenit, de altfel ca și Macron, din Partidul Socialist, acesta preluat de la Mélenchon retorica « frontului republican », una care dez-extremiza candidații LFI, în defavoarea pericolului cvasi-fascist pe care l-ar fi reprezentat RN. De fapt a fost o clasică mișcare de tipul « Să te faci frate cu dracul, ca să treci puntea ».

Dar asta făcuseră deja partidele stângii mai moderate. Bruschețea dizolvării și timpul nefiresc de scurt în care stânga a trebuit să pregătească alegerile au putut scuza necesitate ca Socialiștii sau Ecologiștii să participe la acest Front care reunește partide incompatibile programatic. Așa s-a ajuns la turul doi din 7 iulie ca atât cu stânga relativ moderată, cât și « majoritatea prezidențială » să se facă frate cu dracul LFI. Aceste două zone fiind la rândul lor văzute, din perspectiva lui Mélenchon, ca dracul cu care treci puntea, sau, în limbajul leninist care nu îi e străin, ca fiind, fiecare, un idiot util care face jocul LFI.

Scuza publică a premierului Attal, care a orchestrat până la urmă cele 2010 retrageri reciproce între macroniști și NFP, a fost că « stânga nu poate câștiga alegerile ». Iată însă că le-a câștigat. Chiar dacă cu o majoritate relativă și contradictorie. Stupoarea nu a venit din rezultat în sine, ci din suprapunerea de păcăleli politice care au dus la confuzie nu numai electoratul, ci și oricene încearcă o analiza a rezultatelor alegerilor. Dintre păcăleli, cea mai importantă este aceea a faptului că o alianță făcută în numele « valorilor republicane » a favorizat candidați care ies flagrant din cadrul ideal invocat. O alianță cinică ce a primit o fundița morală. Aceasta a funcționat electoral mai bine decât se așteptau macroniștii nu numai pentru că centrul a oferit o respectabilitate extremei-stângi, altă eroare istorică de care se va mai vorbi. Dar și pentru că RN-ul a ezitat între aroganța câștigătorului de prim tur, afișată de Bardella care astfel și-a arătat lipsa de experiență, și agresivitatea Marinei Le Pen. De altfel, o agresivitate bine calculată: preluarea puterii guvernamentale de către Bardella însemna practic sfârșitul șanselor sale de a câștiga președinția: fie acesta eșua, ceea ce făcea imposibilă o victorie, fie reușea, ceea ce-l proiecta pe el către funcția supremă. Întrebarea tulburătoare e dacă acest « frontul republican », pe moment atât de eficient pentru a bloca candidații RN, nu a fost un cadou pentru Marine Le Pen în perspectiva prezidențialelor din 2027.

Sunt destule semne că Macron era pregătit de o coabitare cu Bardella, recentele informații din Libération ale unui important canal de discuții între zona Macron și conducerea RN par a o confirma. Totuși, între cele două tururi Marine Le Pen a vorbit despre rolul cvasi-simbolic, a se citi decorativ, al președintelui într-o coabitare cu o majoritate RN, iar Bardella nu a negat posibilitatea scenariului forțării unei demisii a lui Macron. Tip de retorică ce acoperea și eventualitatea unei majorități relative RN. Așa putem înțelege mai bine schimbarea radicală de strategie cerută de Attal, dar acceptată lent de Macron: « frontul republican » a fost răspunsul lui Macron la amenințările iresponsabile instituțional ale RN.

Mai este un detaliu deloc neglijabil: abia după alegeri opinia publică a aflat că RN a acceptat formarea în Parlamentul european a unui nou grup cu Viktor Orbán, « Patrioți pentru Europa ».  Grupul parlamentar, care are în comun naționalismul, poziția critică față de ajutorarea Ucrainei și o atracție pentru retorica de tip putinist. Astfel RN-ul nu merge, așa cum se credea, spre post-populismul atlantist reprezentat de prima-ministră Meloni, preferând o alianță cu mai multe partide care chiar merită prea utilizatata etichetă de extremism. În plus, Bardella conduce grupul respectiv, o posibilitate care ar fi trebuit cunoscută încă din campania electorală. Un secret vinovat, probabil nu singurul. RN-ul făcuse eforturi certe să iasă din zodia extremei drepte iată că, la nivel european, nu face decât să-i confirme pe unii din aprigii săi contestatari și astfel să valideze post-factum « frontul republican ».

Revenind însă la peisajul de după bătălie din Franța, RN-ul poate contempla cu optimism probabilul haos parlamentar ce va marca cel puțin următoarele luni. Instituțiile celei de a V-a Republici au fost făcute tocmai pentru a evita întoarcerea la tarele celei de a IV-a, ce a partidelor. Dar pentru prima dată s-a format o alianță pentru turul doi care nu are perspectiva să guverneze, ceea ce practic a falsificat și votul majorității, și filosofia tipului de scrutin. Timp de un an parlamentarii știu că nu mai riscă dizolvarea, deci pot cenzura când vor Guvernul. Cei care au câștigat turul doi al legislativelor, Noul Front Popular, reclamă nominalizarea unui prim-ministru care va avea împotriva lui aproape două treimi din parlament, așa că nu poate supraviețui decât atâta timp cât opoziția majoritară va dori acest lucru. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro