Skip to content

INTERVIU Avertisment al unei experte din Franța despre România: „În Franța există localități unde apa nu mai este disponibilă la robinet în anumite perioade”

Criza Dunării a scos la iveală „o criză mult mai amplă” cu care se confruntă nu doar România  – cea a gestionării resurselor de apă, spune Juliette Lassman, expertă la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), într-un interviu pentru publicul HotNews.

  • Nu doar apa de la robinet e problema. Probleme pe tot fluxul. „Sectorul energetic, centralele nucleare, producția de hidrogen, centrele de date au fost dezvoltate pornind de la ideea că apa va fi întotdeauna disponibilă”.
  • „Acum, însă, începem să vedem că, în anumite regiuni și în anumite perioade, apa disponibilă poate deveni atât de puțină, încât trebuie să facem alegeri dificile”, spune Juliette Lassman, expertă în gestionarea apei la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), care reunește 38 de țări și unde România încearcă să adere.
Juliette Lassman. Foto: contul de Linkedin

„În cazul României, Cernavodă reprezintă aproximativ o cincime din producția de electricitate”

– HotNews: Lucrați de aproape opt ani la OECD. Cum ați privit vara lui 2026, una dintre cele mai calde din istorie în Europa de Vest, dar și o vară în care România s-a confruntat cu o criză gravă pe Dunăre? Ce v-a atras atenția ca expert în gestionarea apei?
– Juliette Lassman: Cred că semnalele de alarmă începuseră deja să apară în 2022 și 2023, când o mare parte a Europei s-a confruntat cu secete semnificative. Însă cred că 2026 ne-a făcut să înțelegem cu adevărat că schimbările climatice nu reprezintă doar o problemă de mediu, ci ele au consecințe economice foarte concrete și afectează viața de zi cu zi a oamenilor.

În bazinul Dunării am avut niveluri extrem de scăzute ale apei, practic minime istorie, în mai multe țări. În România am putut vedea oprirea forțată, dar controlată, a centralei nucleare de la Cernavodă, iar în Ungaria au fost opriri ale reactoarelor centralei nucleare de la Paks, care asigură aproximativ jumătate din producția de energie electrică a țării. 

În cazul României, Cernavodă reprezintă aproximativ o cincime din producția de electricitate și consecințele asupra securității energetice sunt foarte mari.

În Austria, pe Dunăre, „transportul de mărfuri a scăzut cu 94% față de nivelurile obișnuite”

Însă au fost și efecte asupra transporturilor fluviale și asupra comerțului, iar pe sectorul austriac al Dunării, în momentul cel mai grav al secetei, transportul de mărfuri a scăzut cu 94% față de nivelurile obișnuite. Asta înseamnă de aproape 20 de ori mai puțin decât în mod normal și iată că vorbim despre efecte foarte concrete și foarte serioase.

Ceea ce este interesant este că aceste consecințe nu se limitează la locurile în care se produc fenomenele. Există efecte în lanț asupra securității energetice, comerțului și securității alimentare, pentru că alimentele și alte produse sunt transportate pe Dunăre și pe alte râuri.

Cred că pentru prima dată am simțit cu adevărat cât de mult ne pot afecta asemenea situații viața de zi cu zi, dar și creșterea economică și chiar prosperitatea.

„Asistăm la fenomene pe care ne-am fi așteptat să le vedem abia peste 20-30 de ani”

– Am discutat cu o cercetătoare din România care face prognoze hidrologice pentru râuri din Germania și era foarte surprinsă de durata crizei de pe Dunăre. Când au început problemele, probabil puțini s-ar fi așteptat ca și după mijlocul toamnei nivelurile apei să fie încă atât de scăzute.
– Problema este că aceste efecte persistă mult timp. Cred că asistăm la fenomene pe care, în urmă cu doar câțiva ani, ne-am fi așteptat să le vedem peste 20 sau 30 de ani, dar nu ne așteptam la ceva de o asemenea amploare. 

Guvernele au început să ia tot mai multe măsuri, au adoptat strategii climatice și au încercat să își adapteze sistemele financiare, economice, bugetele și infrastructura publică la riscurile climatice. Dar pur și simplu nu erau suficient de pregătite pentru un dezastru de o asemenea amploare.

„Riscurile climatice se schimbă mai repede decât regulile și instituțiile care trebuie să le gestioneze”

– Ați lucrat la un proiect privind gestionarea apei în Ungaria, o țară traversată și ea de Dunăre pe aproximativ 400 de kilometri. Cum a gestionat Ungaria această situație?
– Cazul Ungariei este foarte interesant și cred că reflectă și situația altor țări din bazinul Dunării. Din punct de vedere istoric, principalul risc cu care s-au confruntat ungurii a fost reprezentat de inundații din cauză că un sfert din teritoriul țării se află în zone inundabile. Este un risc istoric cu care s-au obișnuit și pe care au învățat să-l gestioneze foarte bine.

Din acest motiv, au construit infrastructură care să evacueze apa cât mai repede, să o trimită în aval, pentru a evita inundațiile. Însă de câțiva ani se confruntă cu o problemă cu totul diferită: deficitul tot mai mare de apă. Însă infrastructura construită pentru a-i proteja de inundații agravează, de fapt, problema secetei. Și asta din cauză că acea infrastructură evacuează apa, când practic ar trebui să o rețină.

Ungaria începe să ia măsuri. Se construiește infrastructură, se schimbă regulile, totul astfel încât apa să poată fi stocată, în loc să fie evacuată imediat. Există însă un decalaj instituțional și riscurile climatice se schimbă mai repede decât regulile și instituțiile care ar trebui să le gestioneze.

Remarcă lucrurile realizate de guvernul Orban

– Însă măsurile pe care le ia Ungaria sunt suficiente? Sunt ceea ce trebuie pentru a face față noii situații?
– Trebuie să precizez că noi am încheiat activitatea în Ungaria în timpul guvernului precedent. Între timp, a venit un nou guvern, așa că nu pot comenta măsurile adoptate de acesta. Însă în perioada în care am lucrat cu autoritățile ungare am văzut că au fost introduse o serie de măsuri, au încercat să îmbunătățească coordonarea între ministere și au creat un grup de lucru pentru gestionarea crizelor.

Au schimbat și unele reguli privind administrarea infrastructurii. S-au făcut lucruri, dar ceea ce am constatat este că aceste schimbări nu erau suficiente pentru a accelera transformările necesare. Sistemul de guvernanță a apei nu se adapta suficient de repede la schimbarea riscurilor.

O problemă de taxare

Un exemplu foarte relevant este cel al taxelor pentru extragerea apei din sursele naturale și aceste taxe reprezintă un instrument prin care poate fi gestionat deficitul de apă. În mod normal, ele ar trebui stabilite la niveluri care încurajează comportamente sustenabile, însă în Ungaria am constatat nu doar că taxele erau prea mici, ci și că existau mai multe scutiri aplicabile chiar în perioadele de deficit de apă.

Asta înseamnă că în perioadele de secetă, anumite categorii de utilizatori puteau continua să extragă apă beneficiind de scutiri de taxe, deși resursa devenise insuficientă.

Acesta a fost unul dintre aspectele asupra cărora am făcut recomandări guvernului. Totuși, vreau să subliniez că Ungaria nu este singura țară cu asemenea probleme, nu vreau să o prezint ca pe un exemplu negativ. Și aș adăuga faptul că – la nivel european – taxele pentru extragerea apei reflectă, potrivit estimărilor, doar 2–3% din costurile asociate deficitului acestei resurse.

 „România este obișnuită mai degrabă să gestioneze situațiile în care există prea multă apă”

– În România au circulat în perioada crizei de pe Dunăre și tot felul de teorii ale conspirației, inclusiv că alte țări ar reține apa fluviului. Dar, dincolo de acestea, cum ați evalua situația României în comparație cu Ungaria sau cu alte țări?
– Nu aș putea face o comparație foarte detaliată. Am lucrat cu Ungaria aproape doi ani, așa că îi cunosc situația mult mai bine decât pe cea a României. Dar este sigur că există asemănări între cele două țări. Din ceea ce înțeleg, România are un profil oarecum asemănător cu cel al Ungariei: este o țară obișnuită mai degrabă să gestioneze situațiile în care există prea multă apă. Acum, deficitul de apă reprezintă un risc relativ nou pe care instituțiile nu sunt încă obișnuite să îl gestioneze și trebuie să se adapteze.

O constatare interesantă pe care am făcut-o în cazul Ungariei privește cooperarea internațională. Țara are numeroase acorduri bilaterale cu statele vecine, deoarece depinde foarte mult de cooperarea transfrontalieră pentru resursele sale de apă. Însă multe dintre aceste acorduri datează din anii ’70, ’80 sau ’90 și ele au fost concepute într-o perioadă în care principalul risc era reprezentat de inundații. Consecința este că ele nu conțin suficiente prevederi sau mecanisme pentru gestionarea la comun a deficitului de apă. Aceasta este o problemă foarte importantă în contextul actual.

„Prețul plătit pentru utilizarea apei trebuie să reflecte gradul de disponibilitate a acestei resurse”

– Ce ar putea învăța România de la alte țări pentru a evita repetarea unor asemenea crize?
– Una dintre recomandările noastre este ca prețul plătit pentru utilizarea apei să reflecte gradul de disponibilitate a acestei resurse. Aici, exemplul este statul Ceara din Brazilia, unde taxele sunt ajustate în funcție de nivelul efectiv al deficitului de apă. Este deja un exemplu destul de avansat.

Dar, înainte de a ajunge la asemenea sisteme, primul pas ar putea fi pur și simplu eliminarea scutirilor de taxe în perioadele de deficit de apă, deoarece atunci când faci apa disponibilă gratuit tocmai în perioadele în care este insuficientă nu faci decât să agravezi problema.

– Când vorbiți despre aceste taxe, la ce vă referiți, exact?
– Mă refer la taxele pentru extragerea apei brute din sursele naturale, și nu la apa de la robinet. Mă refer la sumele pe care agricultorii sau utilizatorii industriali le plătesc pentru a extrage apă în cantități mari. Este vorba despre apa brută utilizată pe scară largă, în agricultură și industrie.

Nevoie de decizii bazate pe „multe date și informații care să fie conectate între ele”

– Din Europa puteți oferi un exemplu de țară care face lucrurile foarte bine?
– Noi evităm să spunem că anumite țări sunt pur și simplu mai bune decât altele, pentru că fiecare are lucruri de învățat de la celelalte. Gestionarea apei este un domeniu foarte complex, care implică multe aspecte: definirea clară a rolurilor și responsabilităților, coordonarea între nivelurile administrației și între ministere, adoptarea măsurilor la scara potrivită. Este important ca politicile din diferite domenii economice să fie în concordanță cu politicile privind apa. Avem nevoie de multe date și informații care să fie conectate între ele și utilizate efectiv în luarea deciziilor. 

La toate acestea se adaugă reglementarea, finanțarea, inovarea și implicarea tuturor actorilor interesați. Este vorba despre un ansamblu de măsuri, nu despre o singură soluție care poate fi preluată automat dintr-o altă țară.

„Sistemele de guvernanță a apei au fost concepute pentru o realitate care pur și simplu nu mai există”

– Am discutat recent cu un reprezentant al European Water Association despre criza apei din Europa. Mi-a spus că și România se află într-o asemenea criză. Sunteți de acord că situația este atât de gravă?
– Da, Absolut, însă cred că este interesant să facem o distincție. European Water Association privește poate mai mult problema din perspectiva serviciilor de apă: apa care curge la robinet și felul în care sunt gestionate serviciile de canalizare și epurare.

Însă ne confruntăm cu o criză mult mai amplă, este o criză a gestionării resurselor de apă. Modul în care ne administrăm resursele de apă – râurile, lacurile și apele subterane – este în criză, pentru că nu mai este adaptat realității.

Practic, sistemele de guvernanță a apei au fost concepute în urmă cu 30 sau 40 de ani pentru o realitate care pur și simplu nu mai există. Acest lucru se aplică și modului în care gestionăm dezastrele provocate de apă, precum inundațiile și secetele. și trebuie să înțelegem mai bine legăturile dintre ele.

„Este o criză a apei ca resursă” 

De exemplu, după o perioadă îndelungată de secetă, o ploaie puternică poate provoca inundații, pentru că solul este atât de uscat și compactat, încât apa nu se mai infiltrează suficient de repede și se scurge la suprafață. Așadar, putem avea o secetă, apoi o inundație, iar după aceea urmează o nouă perioadă de secetă.

Ce vreau să subliniez este că nu ne confruntăm doar cu o criză în care oamenii riscă să nu mai primească apă în locuințe și astfel de situații există deja în numeroase țări europene. În Franța, de exemplu, există localități unde apa nu mai este disponibilă la robinet în anumite perioade, iar aprovizionarea trebuie făcută cu camioane, cisterne sau prin alte forme de livrare.

Însă nu este vorba numai despre criza apei potabile, ci și despre o criză a apei ca resursă, despre o perturbare generală a circuitului apei. 

Există numeroase cercetări care arată că prin activitățile economice și prin modul în care ne-am organizat economiile, perturbăm circuitul apei și de aceea ne confruntăm cu atât de multe provocări.

„Apa disponibilă poate fi atât de puțină, încât trebuie să facem alegeri dificile”

– Ați atins un subiect sensibil fiindcă mulți consideră că apa este o resursă practic infinită Acum însă, apa a devenit o resursă tot mai scumpă. Ar trebui să începem să privim apa într-un mod fundamental diferit?
– Da, este o problemă reală și o provocare comună pentru majoritatea țărilor OECD.

Există câteva excepții, cum ar fi anumite regiuni din Statele Unite sau Israelul, unde deficitul de apă a fost o problemă încă de acum mulți ani, iar societățile au fost nevoite să învețe să îl gestioneze.

Însă în țări precum Marea Britanie sau Franța am avut și noi multă vreme impresia că apa este o resursă infinită și ne-am construit economiile pornind de la această presupunere.

Sectorul energetic, centralele nucleare, producția de hidrogen, centrele de date – toate acestea au fost dezvoltate pornind de la ideea că apa va fi întotdeauna disponibilă.

Acum, însă, începem să vedem că, în anumite regiuni și în anumite perioade, apa disponibilă poate deveni atât de puțină, încât trebuie să facem alegeri dificile. Să dăm apa agricultorilor, pentru irigații, sau să o direcționăm către populație, astfel încât oamenii să aibă apă de băut și pentru nevoile de bază? Aș vrea să precizez că nu este o situație care apare peste tot, simultan. Însă există regiuni și perioade în care asemenea alegeri devin reale.

Se prioritizează apa pentru stingerea incendiilor

– Dar cine ar trebui să ia asemenea decizii? Cine hotărăște dacă apa merge către agricultură, industrie sau către populație?
– În majoritatea țărilor OECD există, în legislație, o ierarhie a utilizărilor apei. Sunt țări unde prioritară este intervenția în situații de urgență, și mă refer la apa necesară pentru stingerea incendiilor și apoi vine apa potabilă, destinată consumului uman.

Ideea de bază este că trebuie să ne asigurăm că avem apă pentru intervențiile de urgență și să fim siguri că populația dispune de suficientă apă potabilă.

Însă adevărata provocare nu este doar să continuăm să distribuim apa potrivit acestui model, ci trebuie să ne întrebăm cum adaptăm agricultura, industria și producția de energie la noua realitate.

De exemplu, în sectorul energetic trebuie să analizăm cum putem utiliza apa în circuite închise, în loc să o preluăm și să o evacuăm înapoi în râu după fiecare utilizare. Iar în agricultură trebuie să trecem către culturi care sunt mai rezistente și au nevoie de mai puțină apă.