INTERVIU Ce ar trebui să știe generația care nu l-a cunoscut pe Ion Iliescu / Alina Mungiu-Pippidi, despre „păcatul care nu îi poate fi iertat” fostului președinte

Funeraliile naționale pentru Ion Iliescu nu pot șterge ruptura lăsată în societate, spune profesoara de științe politice Alina Mungiu-Pippidi. Într-un interviu pentru publicul HotNews, ea vorbește despre „tăcerea vinovată” a fostului președinte și despre cum violența anilor ’90 a lăsat României o rană nevindecată: „Învrăjbirea societății rămâne păcatul care nu îi poate fi iertat.”

•  Ce ar trebui să știe tinerii despre Ion Iliescu? „Nu putem decât spune adevărul despre el sau mâine mai votează românii pe unul care vrea să desființeze toate partidele politice”, consideră Mungiu Pippidi.

Fostul președinte Ion Iliescu a fost înmormântat joi, cu onoruri militare, la Cimitirul Ghencea Militar III, după două zile de funeralii de stat. 

Profesoara de științe politice Alina Mungiu-Pippidi vorbește, într-un interviu pentru publicul HotNews, despre semnificația publică a momentului și despre modul în care figura lui Ion Iliescu este reflectată în societatea românească de azi.

„O enormă confuzie”

– HotNews: Care e puterea simbolică a funeraliilor de stat şi a zilei de doliu național decretate pentru Ion Iliescu: reconciliere istorică sau încă o rană nevindecată?
– Alina Mungiu Pippidi: Funeraliile naționale se acordă pe legislația românească tuturor șefilor de stat, care sunt duși la groapă cu onoruri militare, indiferent dacă au colaborat cu Securitatea, au chemat minerii să distrugă opoziția politică și presa, s-au tras cu avioane de două milioane de euro pe banii poporului și mai departe. A fi ales în funcția supremă devine o rentă, cu casă de protocol și la pensie și cu armata care trage salve și după moarte. 

Ce e semnificativ la moartea lui Iliescu e enorma confuzie: ai zice că Iohannis a fost un criminal că a mers cu avioane scumpe, iar Iliescu, pe care nu îl invita nimeni mai nicăieri, din motivul că nu era frecventabil, a fost un erou că a economisit banii de transport extern. În realitate, Iohannis a fost doar un președinte slab, iar cine era cercetat penal pentru crime contra umanității când a decedat este Iliescu.

Calculele de imagine ale politicienilor

– Cum interpretaţi reacţiile politice care au însoţit decesul fostului preşedinte Ion Iliescu?
– Poziționările actorilor sunt pragmatice. PSD are nevoie ca Iliescu să fie respectat, pentru că, fără el, ei nu existau. Şi așa au intrat la apă, partenerii de coaliție și primul ministru au nevoie de majoritate parlamentară, și nu de scandal, deci aduc și ei omagii. Iar USR face nițel scandal, că totuși există un mare electorat anti-PSD, care i-a ales pe ei. Nicușor Dan s-a poziționat bine. 

Ignoranța însă și lipsa de discernământ sunt așa de mari, încât nici admirația, nici ura față de Ion Iliescu nu sunt întemeiate pe fapte. Societatea românească nu a reușit să ajungă niciodată o societate a adevărului, iar posteritatea lui Iliescu e un alt episod al serialului de la alegeri, în care faptul că dacii au avut o contribuție mai mare decât românii la istoria universală, și George Soros, nu Nicolae Ceaușescu, a adus România la sapă de lemn nu mai sunt aberații, ci poziții legitime ideologice la care aderau milioane de oameni. 

Dar să nu uităm, în 1990 aveam 83% români care credeau că a avea un singur partid era mai bine decât mai multe, care l-au votat pe Ion Iliescu pe 20 mai. Mulți sunt încă în viață, iar politicienii ajung unde ajung spunând poporului că nu greșește niciodată.

Ce ar trebui să știe generația care nu l-a cunoscut pe Ion Iliescu

– Pentru o generație care nu a trăit anii ’90 și nu înțelege influența lui Ion Iliescu, care sunt lucrurile esențiale pe care ar trebui să le știe despre el și despre impactul deciziilor sale asupra României de azi? Spre exemplu, a deviat România de la un parcurs de dezvoltare mai rapid sau a fost unul dintre artizanii integrării euroatlantice?
– Ion Iliescu a adus mai multe contribuții fundamentale, dar cele mai multe rele. Cea bună e că a făcut cu Stănculescu (generalul Victor Atansie Stănculescu – n.r.) o înțelegere ca armata să îl dea jos pe Ceaușescu. Din păcate, Securitatea s-a cam opus, și atunci au mai făcut o înțelegere. Am fost singura revoluție din Est care a plătit cu o mie de morți schimbarea care venea de la Gorbaciov oricum. 

Maiorul Florescu (maiorul Mugurel Florescu a participat, în 1989, la procesul soților Ceaușescu, în care verdictul a fost condamnarea celor doi dictatori – n.r.), care a ajuns general într-un an și a decis la toți morții să nu facă examen balistic ca să nu aflăm niciodată cine a tras, era un băiat al lui Ion Iliescu. Îngroparea adevărului de la început a dus la acuze de revoluție furată și a minat tranziția democratică românească, începută de fapt în 1996. 

Eu nu am fost de acord ca Iliescu nonagenar să mai fie anchetat de procurori, dar nici el nu a ieșit niciodată să spună clar ce alegeri a făcut atunci, ca să existe o încheiere pentru morți și familiile lor. 

La mineriadele din 1990 și 1992 a fost și mai vinovat, că el a fost singurul actor, a chemat o facțiune a populației, condusă de securiști în civil, să distrugă o opoziție pașnică, studenți, ziariști și oameni din Capitală care s-au întâmplat pe stradă. La sfârșit le-a mulțumit și poliția a închis pe agresați, nu pe agresori.

„După mineriada din 1990 eu am fugit în Elveția, că ziarele lor de partid mă demascau pe pagina 1”

A sunat președintele Franței, Francois Mitterand, în vara lui 1990, ca să se dea drumul arestaților și să îl încurajeze pe Iliescu, pe care americanii nici nu voiau să îl vadă, să construiască o democrație cu sprijin francez. I-a promis că îi deschide el ușa spre Vest. 

Dacă lovitura de stat de la Moscova nu eșua un an mai târziu, noi ajungeam toți la închisoare. După mineriada din 1990, eu am fugit în Elveția, că ziarele lor de partid mă demascau pe pagina 1 (eram un medic rezident de 25 de ani) și mă sfătuiam cu doctorul Vianu, unul din puținii semnatari ai „Cartei 77” cu Paul Goma, dacă să cer sau nu azil politic. Numai eu m-am întors dintre toți colegii mei, iar din tinerii care lucrau cu mine la Opinia studențească toți au fost bătuți măr de mineri, unul a rămas cu epilepsie.

Cu greu, cu presiune de la Consiliul Europei, România a progresat spre democrație și s-a convins și Iliescu că drumul e spre UE și NATO. Pentru că majoritatea populației voia în UE și NATO, de aceea a mers Iliescu în direcția asta, nu invers. 

Cu economia, meritele lui sunt și mai mici, Ion Iliescu, un om necorupt, obsedat de putere și control, nu de avere, e creatorul capitalismului de stat, în care statul, nu piața, hotărăște cine se îmbogățește. Nu a făcut-o înadins. El a vrut doar o tranziție economică pe care să o controleze.

În vreme ce estonienii simplificau legile ca să dea puterea omului simplu, la noi se dădea pe mâna comisiilor de restituit pământul sau casele o putere arbitrară, care a dus numai la corupție. Milioane de oameni au ajuns în instanțe vreme de două decenii. Nici azi cine cumpără ceva la noi nu poate fi sigur al cui e, a creat doar conflicte între categorii de oameni cu titluri valabile și de o parte, și de alta, cum am povestit în cartea mea despre Scornicești și Nucșoara, „Secera și buldozerul” (Polirom 2002). 

„A murit fără nicio părere de rău. Nu putem decât spune adevărul despre el”

Învrăjbirea societății rămâne păcatul care nu îi poate fi iertat. Nici măcar în Rusia nu s-a strigat după 1990 „Moarte intelectualilor!” sau „Moarte studenților!”, cum a fost la noi în 1990, când femeile de la fabrica APACA încurajau minerii să dea cu bâta în cine purta ochelari. 

Poate ar fi trebuit ca vreodată Ion Iliescu, un ton educat, să ne spună că regretă că prețul puterii lui a fost așa de mare? Eu am fost contra lustrației, că am fi divizat societatea, și l-am apărat de procurori, că justiția nu rezolvă secrete și nu se luptă cu nonagenari, deci noi nu l-am tratat cum ne-a tratat el pe noi. 

Dar a murit fără nici o părere de rău, fără un cuvânt de regret pentru victime. Din cauza asta nu putem decât spune adevărul despre el, nu e momentul să fim conformiști. Adevărul – sau mâine mai votează românii pe unul care vrea să desființeze toate partidele politice.