INTERVIU Cineastul Danis Tanovic: „Ce naiba stiti despre tigani? Ce stiu eu despre tigani? Tot ce stim despre ei e ca ne spala parbrizele sau ca cersesc in strada”

„Un episod din viata unui culegator de fier vechi”, un semi-documentar cu o familie de tigani bosniaci care isi joaca propriile roluri. Filmat in noua zile, in 5D, cu o camera ieftina. Buget de 30.000 de euro. Doua premii la Festivalul de la Berlin 2013 – Grand Jury Prize si Premiul de interpretare masculina. Un film sincer, autentic, impresionant, si un interviu la fel de sincer cu autorul sau, realizat in februarie, la Berlin. Filmul intra la noi in 9 august.

Rep: Cum ati ajuns la acest subiect sau, mai degraba, el la dumneavoastra?

D.T.: Am vreo patru prieteni cu care imi beau cafeaua in fiecare dimineata. Uneori vorbim, alteori fiecare e cu ale lui si citim ziarele, iar intr-una din aceste dimineti am deschis ziarul si am spus: „Fuck! Cum e posibil asa ceva?!” Daca ar fi fost o dimineata in care sa avem chef de vorba, probabil ca n-as fi facut filmul. Nu stiu daca a fost hazardul sau destinul. Nu stiu daca eu descopar povestea sau e invers.

Am dat peste un articol despre o femeie careia nu i s-a facut avort si a fost trimisa acasa, cu copilul mort in burta, pentru ca nu avea asigurare medicala. Mi s-a parut ingrozitor ca niste medici sa condamne pe cineva la moarte in felul asta. Recunosc ca m-am gandit mai mult la barbat si m-am intrebat cum as reactiona eu daca m-as gasi intr-o situatie similara, cu sotia care trebuie sa suporte o operatie scumpa pentru care nu am bani.

Rep: Dar nu exista nici o lege in Bosnia?

D.T.: Ba da, dar e Bosnia, nu Germania. Suntem in Balcani. Furia a fost primul meu impuls. M-am gandit: „Ce fel de oameni am ajuns?” Bosniacii sunt oameni misto, n-am putut crede ca acest lucru s-a intamplat in tara mea. Serios. Nu avem un sistem, dar nici nu dam doi bani pe el atata timp cat oamenii sunt de treaba. Stiti ce zic? Exista o posibilitate.

Dar cand nu ne mai pasa unii de altii… In Bosnia vecinii conteaza mai mult decat rudele care locuiesc in alta parte. Asta a fost si lucrul pe care nu l-am suportat deloc in Vest unde nu stiam cine naiba imi sunt vecinii. Nu stiam pe nimeni pentru ca acolo vecinii nu se saluta. In Paris, daca cineva iti spune: „Salut”, te dai un pas inapoi. „Ce vrea asta?”

Bosnia e o comunitate mai mica. Ii trimiteam bani maica-mi, iar ea dadea mai departe la doua verisoare, o vecina si un nene care nu stiu ce facea. Asa a supravietuit Bosnia, pentru ca un sistem nu exista.

Rep: Si de la articolul de ziar pana la film care a fost traseul?

D.T.: Am stiut de cand m-am hotarat sa fac filmul ca asa va arata. Din clipa cand am intrat in casa lor, am stiut ca ii voi filma asa cum sunt, fara a construi un decor. Am facut tot ce am putut ca sa ii conving sa joace in film numai pentru ca am simtit atat de multa iubire intre ei.

El isi iubeste sotia si amandoi isi adora copiii. Exista un adevar in acest film pe care nu l-as fi obtinut daca as fi lucrat cu aparate mari de filmat si cu o echipa mare. O echipa de opt oameni m-a ajutat enorm.

Rep: V-a luat mult sa ii convingeti pe interpreti?

D.T:. Cand le-am spus ca vreau sa fac un film cu ei, la inceput n-au vrut, dar pe urma au acceptat.”Vezi ca nu suntem actori”, au zis. „Imi asum riscul.” Nu mai facusem asa ceva dar, cum am inceput sa filmez, a mers.

Adevarul e ca mai intai m-am dus sa ii cunosc si doar pe urma mi-a venit ideea unui asemenea film. Dar voiam sa arat ce se intamplase, deci demersul meu initial pot spune ca a fost unul social. La mine continutul dicteaza forma, niciodata invers.

Am facut acest film dupa instinct. Primul film l-am turnat in razboi si mi-am riscat viata facandu-l, asa ca gandesc repede ca regizor, ma iau dupa instinct. Nu stiu cum sa explic. N-am invatat nimic, nu m-am gandit cum voi face ce am facut.

Nu aveam bani, nu aveam lumina pentru ca acea camera in care filmam era prea mica. Problema a fost ce aparat de filmat sa folosim si am decis sa il iau pe acesta, un aparat foto, pentru ca petrecusem deja doua zile cu ei, iar dupa doua zile fetitele lor nu ma mai bagau in seama si ma puteam misca in largul meu.

Rep: Ati filmat cu un aparat de fotografiat?

D.T.: Da, de aceea nici nu stiu cine s-ar duce sa vada un asa film la cinema.

Rep: Ati filmat cronologic?

D.T.: Da, si am montat intr-o saptamana impreuna cu un monteur italian care nu o rupea nici pe engleza, nici pe franceza – iar eu nu vorbesc italiana.

Trailer:

Rep: Ce se intampla acum cu actorii?

D.T.: Adevarul e ca viata lor prea putin s-a schimbat dar, impreuna cu un prieten de-al meu jurist care a facut parte din echipa filmului i-am ajutat sa isi faca acte de identitate si sa inceapa sa primeasca ajutoare. Intre timp au un nou copil pe care, apropo, il cheama Danis (nu, nu sunt eu nasul), dar locuiesc tot acolo.

Rep: Deci interpretii sunt aceiasi oameni ca in realitate cu exceptia medicilor?

D.T.: Nu am vrut sa mergem la aceiasi medici pentru ca m-as fi enervat. Am sunat un prieten care e medic si l-am rugat sa mai stranga niste colegi si sa vina sa filmeze.

„Nimeni nu e celebru in Bosnia, poate doar fotbalistii”

Rep: Carui gen credeti ca ii apartine filmul?

D.T.: Sigur ca e documentar, chiar daca exista bucati in care joaca, dar cand sotul se duce in groapa de gunoi si cauta fier vechi – asta face el in mod obisnuit. La un film de fictiune, cand el s-a urcat in autobuz, am fi inchiriat autobuzul, am fi chemat politia si am fi folosit 40 de figuranti care sa urce si coboare. Dar barbatul a intrat cu aparatul de filmat in spate si chiar poti sa vezi directorul meu de imagine la un moment dat pe un scaun. Scena aia am filmat eu. E asa de ofticat ca l-am bagat in film…

Eu m-am simtit bine, imi place documentarul. La un moment dat am crezut ca nici n-o sa mai fac niciodata fictiune. Ma intorsesem din razboi si nu vedeam decat documentar. Inca ma atrage documentarul. Nu e nimic ca realitatea. Cand filmezi ceva real, e incredibil.

Rep: In notele de productie spuneati despre razboi ca e …

D.T.: Mi-am riscat viata de cateva ori ca sa salvez oameni pe care nu-i mai vazusem niciodata pana atunci. Erau jurnalisti carora le spuneam: „Nu te duce pe acolo ca o sa fii impuscat.” „Nu-mi spune mie pe unde sa ma duc!” Nu exista nici o rasplata pentru asta, iti risti pielea ca sa ii salvezi pe unii care nici nu te iau in seama.

Rep: Nu credeti ca va fi periculos pentru actori sa se intoarca de unde au plecat, acum cand sunt celebri?

D.T.: Ascultati, nimeni nu e celebru in Bosnia, poate doar fotbalistii. Daca as deveni celebru, ceilalti mi-ar da la cap. Daca filmul acesta va face bani, ii vom putea ajuta pe acesti oameni intr-un fel sau altul.

Rep: Ce poate schimba un premiu in viata lor?

D.T.: Chiar nu stiu. Sper sa schimbe ceva. Sunt oameni de treaba. Cand vine vorba de oameni ca ei, ma tot gandesc la o paralela cu pescuitul: ii inveti sa pescuiasca si stii ca nu vor muri de foame, dar ideea e ca trebuie continuitate. Nu poti sa le dai bani din cand in cand. Sper ca i-a ajutat ideea de a face acest film.

Pana la urma, de asta l-am si facut, ca sa creez o dezbatere. Ce naiba stiti despre tigani? Ce stiu eu despre tigani? Tot ce stim despre ei e ca ne spala parbrizele sau ca cersesc in strada. Dar ei mi-au deschis usa si, cand am intrat in casa lor, m-am simtit acasa.

Erau ca oricare alta familie bosniaca, iar eu am vrut sa fac ceva pentru bosniaci. Tara e pe butuci pentru ca oamenii, vecinii nu-si mai vorbesc. Am locuit o vreme la Paris, dar acum m-am intors in Sarajevo. In ultimii cinci ani lucrurile au inceput sa se strice in Bosnia.

Rep: Mai poate arta sa schimbe lumea?

D.T.: Ma intrebati daca cred in meseria mea sau nu? Da, de asta o fac. Filmul meu preferat e „Hotii de biciclete”, de cate ori il vad incep sa plang. Pe undeva ma enerveaza sa vad ca 100 de ani mai tarziu ne invartim in jurul acelorasi subiecte. Parca ar fi trebuit ca lumea sa evolueze. Mergem spre bine in multe domenii – medicina vindeca multe boli -, cred ca pana la urma o sa ajungem unde trebuie pentru ca suntem destepti.

Rep: Protestul schimba ceva?

D.T.: Nu cred in ideea de protest, cred ca trebuie sa facem lucruri. Nu am facut acest film ca sa protestez, ci ca sa va arat niste oameni. Cand filmul se termina, cred ca va pasa de acea familie.

Danis Tanovic a luat Oscarul pentru film strain cu “No Man’s Land”, dupa care a locuit o perioada in Occident, realizand coproductii cu distributie internationala. A mai facut “L’Enfer”(2005, cu Emmanuelle Béart, Carole Bouquet si Marie Gillain), “Triaj”/”Triage” (2009, cu Colin Farrell) si “Cirkus Columbia” (2010, cu Miki Manojlovic).

„Un episod din viata unui culegator de fier vechi”/ Epizoda u zivotu beraca zeljeza” e distribuit in Romania de Transilvania Film.