INTERVIU Cum a ajuns să slujească în România primul preot chinez din BOR: „Am fost descurajat de aproape toată lumea”
Dionisie Kenan Wang a ajuns în România în 2014, după ce inițial a vrut să studieze în Grecia. Astăzi este preot ortodox, are soție româncă și urmează să obțină și cetățenia. Într-un interviu pentru HotNews, el a vorbit despre drumul care l-a adus într-o țară despre care chinezii „nu știu aproape nimic”.
- Dionisie Kenan Wang a fost hirotonit recent, devenind primul preot chinez din Biserica Ortodoxă Română.
- El spune că nu mai poate privi România „din perspectiva unui străin” și vorbește deschis despre temele care dezbină în prezent societatea românească.
– HotNews: Când a apărut dorința de a deveni preot și de ce ați vrut să urmați acest drum?
– Dionisie Kenan Wang: Încă din copilărie am avut preocupări filosofice și religioase și am vrut să mă dedic total la acestea, iar preoția este, pentru mine, un stil de viață – alături de monahism – potrivit cu această dedicație. Însă planul concret de a studia teologia și de a deveni preot a apărut numai după ce m-am apropiat de Creștinism.
Desigur, în Ortodoxie, dorința personală nu este suficientă pentru a deveni preot. Hirotonia presupune (mai ales) chemarea, discernământul și binecuvântarea Bisericii. Toate acestea s-au maturizat abia în anul acesta, după ce am absolvit studiile universitare de licență, respectiv master în teologie, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.
– Urmează să vă ocupați și de comunitățile de imigranți din România. Ce presupune această misiune, unde veți sluji și cum vă propuneți să contribuiți la integrarea lor?
– Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, voi sluji la Biserica „Schimbarea la Față”, aflată în centrul Clujului.
Voi dezvolta aici un proiect misionar numit SYNESIS – termenul înseamnă „capacitatea de a pătrunde sensul lucrurilor”. Voi săvârși Sfânta Liturghie duminica și în zilele de sărbătoare, precum și Vecernia de sâmbătă seara. Voi sluji atât în limba română, cât și în limba engleză.
Acest proiect nu este un fel de „parohie a străinilor”, în care convertiții la Ortodoxie, în special străini, să rămână izolați de restul Bisericii. Proiectul este gândit ca un punct de întâlnire și de integrare, prin care persoanele nou-venite – dar și cele care doresc să-și aprofundeze credința – să poată cunoaște mai bine Ortodoxia, să se familiarizeze cu viața Bisericii și, treptat, să se integreze în comunitățile parohiale de care aparțin teritorial.
Activitățile se vor adresa atât localnicilor, cât și străinilor, indiferent dacă sunt deja ortodocși sau doar interesați să cunoască mai bine credința ortodoxă.
Proiectul va avea două dimensiuni: una misionară, despre care am vorbit mai devreme, și una socială, orientată spre facilitarea integrării lor în societatea românească, iar această integrare nu se poate limita doar la învățarea limbii române sau la îndeplinirea unor condiții administrative, ci presupune mai ales construirea unor relații de încredere, familiarizarea cu mediul cultural și instituțional și dezvoltarea unui sentiment real de apartenență la societatea românească.
Îmi propun să contribui inclusiv la integrarea persoanelor care nu sunt interesate, cel puțin la început, să cunoască Ortodoxia. Ajutorul oferit unui om nu trebuie condiționat de dorința sa de a îmbrățișa credința ortodoxă.

Cum a ajuns în România, deși voia să studieze în Grecia
– Aș vrea să ne întoarcem puțin în timp. Cum ați ajuns să studiați în România? De ce ați ales tocmai această țară și ce știați despre ea înainte să veniți?
– Am ajuns în România în 2014, într-un mod oarecum întâmplător. Inițial, am vrut să studiez teologia ortodoxă sau istoria est-romană (zis „bizantină”) în Grecia, însă nu aveam certificatul de competență lingvistică necesar pentru admitere și nu voiam să mai aștept.
Am căutat atunci alte posibilități și am aflat că în România exista și încă există un an pregătitor pentru studenții străini, în cadrul căruia puteam învăța limba română înainte de a începe studiile universitare propriu-zise. Am aplicat, am fost admis și așa am ajuns aici.
La momentul respectiv nu cunoșteam aproape nimic despre societatea românească. Știam, desigur, că România este o țară majoritar ortodoxă și că aici există o viață monahală încă activă. Dar nu făceam o distincție reală între România, Grecia sau alte țări ortodoxe.
Veneam din Brazilia și eram deja atras de Ortodoxia, la vremea respectivă deja citisem multe cărți ortodoxe. Însă îmi era clar că aceasta credință nu poate fi cunoscută și trăită în mod real în absența unui cadru comunitar și instituțional. Viața în Biserică presupune o infrastructură concretă: biserici, mănăstiri, cler, instituții de formare teologică și, mai ales, comunități în care participarea la viața liturgică să constituie o realitate firească și constantă.
Tocmai de aceea, îmi doream foarte mult să ajung într-o țară în care Biserică Ortodoxă avea o asemenea infrastructură, iar România mi-a oferit această posibilitate.
– Cum au fost primele luni aici? Ce dificultăți ați întâmpinat, inclusiv în învățarea limbii române?
– Nimic special, de fapt. Adaptarea la un mediu nou presupune, desigur, familiarizarea cu anumite particularități locale, dar eu personal nu am avut dificultăți mari.
Nici învățarea limbii române nu a fost dificilă, pentru vorbeam deja portugheza și engleza și cunoașteam mulți termeni în latină, greacă și slavonă.
„Nu am fost îndrumat de cineva către nicio credință. Din contră, cel puțin la început, am fost descurajat de aproape toată lumea”
– Înainte să descoperiți Ortodoxia, ați studiat mai multe religii. De unde a pornit acest interes și ce căutați, de fapt, în acea perioadă?
– Interesul meu pentru religie a pornit dintr-o preocupare existențială, pe care am avut-o încă din copilărie. Nu proveneam dintr-o familie religioasă și nici nu am fost îndrumat de cineva către nicio credință. Din contră, cel puțin la început, am fost descurajat de aproape toată lumea.
Mă preocupa în special o întrebare: dacă existența omului se reduce la supraviețuire, confort material și satisfacerea unor dorințe, atunci care mai este sensul ei? Nu cumva prețul de a exista – adică suferințele inerente vieții – este prea mare? Nu puteam accepta ideea că binele, adevărul și frumusețea ar avea valoare doar în măsura în care ne sunt utile, altfel spus, ar fi niște imaginații care există doar în creierul omului.
M-a atras în mod special învățătura creștină despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu Însuși Se face om, asumă integral condiția umană și deschide posibilitatea depășirii morții este o particularitate a Creștinismului.
Copilăria în China, într-o familie în care religia era privită ca un hobby
– Cum era viața familiei dumneavoastră în China? Ați povestit că părinții erau intelectuali. Ce profesii aveau și ce fel de educație ați primit?
– Mama mea a fost profesoară universitară de limba și literatura anglo-americană, iar tatăl meu inginer. Ambii acordau o mare importanță educației și formării intelectuale, așa cum se întâmplă în marea majoritate a familiilor de clasă medie și medie-înaltă din Sinosfera.
Unul dintre avantajele copilăriei mele a fost faptul că aveam acasă o bibliotecă destul de mare. Am avut acces de timpuriu la cărți din domenii foarte diferite – numai să menționez câteva exemple din afară Sinosferei: de la Memoriile lui Hrușciov la „Lumea de Ieri” a lui Zweig, de la Plutarh la Asimov, de la Platon și Aristotel la Hegel și Marx, de la Quran la Biblia etc. – și am fost încurajat, deși doar în privința educației, să studiez cât mai mult.
Eram un copil destul de „ciudat”. Eu am preferat mereu lectura altor activități. Citeam foarte mult și îmi petreceam aproape tot timpul încercând să înțeleg lucruri care sigur nu îi preocupau pe alți copii de vârsta mea.
– Cât de importantă era credința în societatea chineză în care ați crescut? Cum privesc părinții faptul că ați devenit preot ortodox?
– Familia mea nu este religioasă deloc. În mediul în care am crescut, religia nu era privită cu ostilitate, ci mai degrabă cu indiferență și exista o teamă permanentă că aceasta ar putea ocupa unui om timpul rezervat performanței profesionale.
În China, religia nu este o preocupare fundamentală și nici un reper pentru organizarea vieții personale sau sociale. Aici trebuie combătut un stereotip absurd foarte răspândit în România și nu numai, potrivit căruia caracterul secular al civilizației chineze ar fi o consecință a comunismului.
O asemenea explicație ignoră întreaga istorie a civilizației chineze. Cu mult înainte de apariția ideologiilor moderne, China dezvoltase deja o tradiție intelectuală și politică profund orientată către organizarea lumii acesteia. Confucianismul clasic, de exemplu, acordă o importanță fundamentală educației, cultivării virtuților, relațiilor familiale, ordinii sociale și bunei guvernări, fără să condiționeze toate acestea de apartenența la o comunitate religioasă și fără să apeleze la o sursă supranaturală pentru legitimitate. În acest sens precis, putem vorbi despre un secularism chinez mult anterior secularismului occidental.
Desigur, asta nu înseamnă că societatea chineză ar fi fost vreodată lipsită de prezența religiilor. Religiile, inclusiv cele creștine, sunt prezente și au în continuare o oarecare influență în societatea chineză.
Pentru părinții mei, religia este un fel de hobby, care nu îi interesează în mod deosebit și pe care nici nu simt nevoia să îl înțeleagă. Nici eu nu simt vreo datorie de a-mi converti familia.

„Există oameni necredincioși de o moralitate exemplară, după cum există și oameni foarte religioși care se comportă oribil”
– Cum credeți că ar arăta o lume fără Dumnezeu? Pot exista moralitate și solidaritate între oameni și în absența credinței religioase?
– Cele mai reprezentate imagini ale unei lumi fără Dumnezeu sunt Auschwitz și Gulagul. Acestea reprezintă exact punctele culminante ale unei forme de secularism ideologic, care a încercat să reorganizeze întreaga existență umană după criterii politice și economice. Și mi se pare interesant că vorbim atât de des despre „întunecatul Ev Mediu”, deși tocmai modernitatea, cu toate realizările ei științifice și tehnologice, a făcut posibilă exterminarea sistematică a milioane de oameni, la o scară fără precedent, pe care inchiziția n-a făcut-o și nici măcar cucerirea arabă/otomană.
Dar asta nu înseamnă că oamenii care nu cred în Dumnezeu nu pot fi morali. Dimpotrivă, tradiția ortodoxă, asemenea celei catolice, recunoaște existența unei rațiuni naturale prin care omul poate cunoaște binele și răul, indiferent de credință.
Spre deosebire de multe curente protestante, noi nu credem că natura umană și-a pierdut capacitatea de a face binele. Există oameni necredincioși de o moralitate exemplară, după cum există și oameni foarte religioși care se comportă oribil. Problema pe care o ridic eu nu privește moralitatea individuală a necredincioșilor, ci fundamentul și obiectivul ultim al valorilor morale și ce se întâmplă atunci când o societate începe să considere că binele și răul pot fi stabilite doar în funcție de interesele sau de voința oamenilor.
„Nu mai pot privi România din perspectiva unui străin”
– Ați cunoscut societăți foarte diferite. Cum vedeți România după anii petrecuți aici?
– Anul viitor voi ajunge să fi trăit în România mai mult decât în oricare altă țară. În curând, o să dobândesc și cetățenia română. Soția mea este româncă, aici mi-am întemeiat familia, aici mi-am făcut studiile, am avut locuri de muncă numai aici și, practic, tot ceea ce am realizat în viață am realizat în România. Tot ceea ce prețuiesc se află aici.
Inclusiv mama mea, care s-a pensionat anul acesta, urmează să se mute în România în anul viitor.
Iar acum, odată cu hirotonia mea, în cadrul Sfintei Liturghii, sunt și eu unul care se roagă, în numele comunității, pentru această țară, pentru conducătorii ei, pentru poporul român și pentru eroii care s-au jertfit pentru ea. Nu mai vorbim, așadar, doar despre o țară în care am ales să locuiesc, ci despre o comunitate de al cărei destin mă simt direct responsabil.
Prin urmare, nu mai pot privi România din perspectiva unui străin. Nu mai pot nici să o idealizez, așa cum o face uneori un prieten admirator din exterior, nici să o judec cu detașarea unui observator care nu suportă consecințele lucrurilor pe care le critică. Problemele României sunt și problemele mele, după cum realizările ei sunt și motivele mele de bucurie.
Cred că există o diferență fundamentală între a aprecia o țară și a-i aparține: în primul caz, poți selecta ceea ce îți place și ignora restul; în al doilea, trebuie să accepți și responsabilitatea pentru ceea ce nu funcționează.
Nu am niciun interes să prezint România într-o lumină artificial favorabilă, dar nici să cultiv acel dispreț față de propria societate pe care îl întâlnim adesea în discursul public și în spațiul online. Îmi doresc pur și simplu ca această țară să prospere, să-și păstreze ceea ce are valoros și să depășească problemele pe care le are, pentru că viitorul ei este și viitorul familiei mele.
Există, totuși, ceva ce am apreciat la România încă de la început și la care țin foarte mult: întâlnirea dintre latinitate și Ortodoxie. Mi se pare una dintre cele mai interesante particularități ale identității românești. România aparține lingvistic și printr-o parte importantă a moștenirii sale culturale lumii latine, dar viața ei bisericească s-a format în tradiția est-romană (zisă „bizantină”). România are o identitate proprie, care nu trebuie înțeleasă nici ca o versiune incomplet occidentalizată a Europei, nici ca o simplă periferie a lumii ortodoxe.
Cred că această moștenire îi oferă României resurse intelectuale, culturale și spirituale pe care ar trebui nu doar să le cunoască și să le valorifice mai bine, ci și să le facă cunoscute în lume. România are o identitate istorică și culturală mult mai complexă decât imaginea care circulă despre ea în afara ei, mai ales în afara Europei, iar această discrepanță mi se pare destul de nefavorabilă nouă.
În China, de exemplu, foarte mulți oameni nu știu aproape nimic despre România, în afară de Nicolae Ceaușescu. Or, nu mi se pare firesc ca o societate cu o asemenea moștenire să fie cunoscută în primul rând prin câteva decenii ale istoriei sale recente.
Susțin apartenența României la Uniunea Europeană și continuarea și consolidarea integrării sale europene, indiferent de problemele și contradicțiile pe care le observ în evoluția actuală a continentului. Cred că trebuie să înțelegem aici și contextul istoric al societății românești. Secolele de instabilitate politică, dominațiile străine, experiența dictaturilor și, mai ales, comunismul au lăsat urme profunde în mentalitatea colectivă românească.

„Biserica ar trebui să fie unul dintre locurile în care oamenii pot învăța să trăiască împreună, chiar și atunci când au convingeri politice, poziții sociale sau perspective asupra lumii foarte diferite”
– Vi se pare că societatea românească este mai dezbinată decât atunci când ați venit aici?
– Am impresia că discursul public a devenit mult mai tensionat și polarizat, mai ales de la pandemie încoace. Totuși, aș fi prudent în a afirma că societatea românească este, în ansamblu, mai dezbinată decât în 2014, nu știu cum stă statistica în această privință.
Cred că trebuie să facem o distincție între polarizarea discursului public și relațiile reale dintre oameni. Faptul că vedem permanent conflicte în spațiul mediatic nu înseamnă neapărat că societatea este la fel de divizată în viața de zi cu zi.
Dimpotrivă, în comunitățile locale întâlnim oameni cu opinii politice și convingeri foarte diferite, care continuă să se ajute și să trăiască împreună fără dificultăți. Problema apare atunci când începem să interpretăm toate aceste relații inter-umane prin prisma unor apartenențe ideologice.
Biserica ar trebui să fie unul dintre locurile în care oamenii pot învăța să trăiască împreună, chiar și atunci când au convingeri politice, poziții sociale sau perspective asupra lumii foarte diferite. Nu trebuie să fim de acord în toate privințele pentru a ne respecta și pentru a avea grijă unii de ceilalți. Până la urmă, la Sfânta Liturghie nu venim pentru că împărtășim aceleași opinii politice, ci pentru că suntem chemați la comuniunea cu același Hristos.
Ce spune despre dezbinarea societății românești și folosirea religiei în politică
– Religia este uneori folosită în discursuri politice extremiste sau pentru a justifica ostilitatea față de anumite grupuri de oameni. Ce responsabilitate credeți că are Biserica în astfel de situații?
– Există o diferență uriașă între exprimarea unor convingeri religioase în spațiul public și instrumentalizarea religiei în scopuri politice. Biserica nu poate fi indiferentă față de problemele societății, iar credința nu trebuie să devină o chestiune pur privată.
Totuși, între a judeca realitățile politice în lumina învățăturii creștine și a utiliza creștinismul pentru a conferi o pseudo-autoritate sacră unor proiecte politice sunt două abordări complet diferite.
În primul caz, credința oferă criterii după care poate fi judecată puterea și nu numai.
În al doilea caz, raportul este inversat: religia ajunge să fie subordonată unor interese lumești, iar Dumnezeu este invocat pentru a legitima discursuri care, de fapt, s-au format independent (dacă nu și în antiteza față) de orice reflecție teologică serioasă.
În ceea ce privește responsabilitatea Bisericii, cred că aceasta trebuie să fie, înainte de toate, una de clarificare teologică și de discernământ pastoral. Nu este suficient să condamnăm generic extremismele sau folosirea inadecvată a simbolurilor ortodoxe, după cum nu este suficient nici să repetăm că Biserica nu face politică sau că ea își păstrează neutralitatea politică.
Trebuie să explicăm de ce anumite discursuri sunt incompatibile cu antropologia și eclesiologia ortodoxă, chiar și atunci când acestea folosesc – în mod abuziv – vocabularul și simbolurile ortodoxe.
Biserica trebuie să-și păstreze libertatea de a judeca teologic orice ideologie, fără să se identifice cu vreuna dintre ele. În fond, criteriul nostru ultim nu poate fi nici națiunea, nici statul, nici o anumită concepție despre progresul societății, ci Hristos. Iar acest criteriu trebuie aplicat inclusiv propriilor noastre convingeri și comportamente, nu doar celor ale adversarilor ideologici.

De ce consideră că neîncrederea în Biserică este uneori justificată
– Există oameni care cred în Dumnezeu, dar care nu mai au încredere în Biserică, drept instituție. Cum vedeți această neîncredere? Credeți că este justificată în anumite situații?
– Această neîncredere este justificată în foarte multe situații și trebuie să avem maturitatea de a recunoaște acest lucru. Există oameni care au întâlnit în Biserică indiferență, ipocrizie, comportamente abuzive sau pur și simplu o lipsă de înțelegere față de problemele lor.
Nu cred că putem răspunde unor asemenea situații cerându-le oamenilor să aibă încredere necondiționată în instituție. Dimpotrivă, cei care reprezintă Biserica au responsabilitatea de a înțelege cauzele acestei neîncrederi și de a îndrepta ceea ce este greșit.
Înainte de toate, Biserica nu este doar o instituție administrativă, creată pentru a organiza viața religioasă a unor persoane care cred, fiecare în mod individual, în Dumnezeu. Biserica este Trupul lui Hristos, o comunitate în care relația personală cu Dumnezeu se împlinește (și) prin comuniunea cu ceilalți, iar această comuniune constituie, de fapt, o condiție indispensabilă pentru creșterea noastră ca persoane, nu doar ca indivizi.
Oamenii aparțin unor comunități în care se formează relații de încredere, se cultivă solidaritatea și se dezvoltă capacitatea de a acționa împreună. O parohie, de exemplu, nu este doar locul în care oamenii participă la slujbe. Ea poate fi și locul în care, de exemplu, un vârstnic singur găsește sprijin, o familie aflată în dificultate primește ajutor sau un străin își formează primele relații locale.
În același timp, cred că trebuie să observăm Biserica și într-un context mai larg al societății, fără a-i ascunde problemele, dar nici nu se cuvine să i se atribuie probleme care nu îi sunt specifice. Abuzurile de autoritate, corupția, lipsa de transparență sau comportamentele incompatibile cu responsabilitatea civică pot exista și în instituții politice, în universități, în organizații economice, în administrație și așa mai departe. Nu avem deci niciun temei empiric pentru a afirma că Biserica ar fi instituția care concentrează cele mai multe asemenea probleme.
Dimpotrivă, dacă privim indicatorii de încredere publică, vedem că, în România, Biserica continuă să se afle printre instituțiile în care populația are cea mai mare încredere.
– Revenind la noua dumneavoastră misiune, ce ar însemna pentru dumneavoastră, peste câțiva ani, să considerați că ați reușit în ceea ce v-ați propus?
– În primul rând, mi-aș dori să fiu un preot la care oamenii să poată veni cu încredere, atât în momentele de bucurie, cât și în cele de încercare, dar mai ales în cele de îndoieli. Să-i pot însoți în apropierea lor de Dumnezeu, prin Sfânta Liturghie, prin rugăciune, prin cateheză, dar și prin simpla disponibilitate de a le fi alături atunci când au nevoie.
Cât despre reușită, cred că în slujirea preoțească trebuie să fim foarte atenți la cum înțelegem acest cuvânt. Nu avem criterii de evaluare cuantificabile, pentru că viața duhovnicească nu poate fi măsurată în numărul celor care vin la biserică sau al activităților pe care le organizăm. Uneori, o schimbare profundă în viața unui singur om poate însemna mai mult decât multe realizări cuantificabile. Iar roadele unei lucrări duhovnicești nu se văd întotdeauna imediat și nici nu ne aparțin nouă.
De aceea, peste câțiva ani, mi-aș dori mai ales să pot spune, cu conștiința împăcată, că am încercat să slujesc lui Dumnezeu și al oamenilor pe care mi i-a încredințat. Restul îl las în pronia lui Dumnezeu.