Routledge a scris cărți despre nostalgie și sensul vieții și a semnat recent în The New York Times articolul „Încetați să mai patologizați viața obișnuită!”. Prima parte a interviului său pentru HotNews poate fi citită aici.
Când nostalgia e bună și când încetează să mai fie
– HotNews: Domnule Clay Routledge, ați făcut cercetări legate de nostalgie, din care reies beneficiile acestei emoții. Când poate deveni nostalgia dăunătoare? Pentru că vedem lideri politici folosind-o pentru a manipula și diviza oamenii.
– Nostalgia, ca orice lucru care îți face bine, poate fi practicată în feluri nesănătoase sau neproductive.
Vestea bună e că, în cea mai mare parte a timpului, pe baza a aproape 25 de ani de cercetare, nu doar a mea, ci a unor cercetători din toată lumea, nostalgia e o activitate foarte sănătoasă pentru cei mai mulți oameni.
Îi face să apeleze la amintiri dragi din viața lor, care îi fac să se simtă iubiți, care îi fac să se simtă valorizați, care le dau un sentiment al competenței, sentimentul că viața lor are sens și pe care le găsesc inspiraționale pentru viitor.
Când lumea pare incertă, când încerci să-ți dai seama ce să faci, ce îți va da sens în viață, către ce ar trebui să-mi îndrept atenția, cum să fac față provocării ăsteia, apelezi la experiențele de viață care ți-au fost utile.
„Oamenii fac asta tot timpul în sport: ai nostalgie pentru echipa ta”
Tot mai mult constatăm și altceva, ceea ce a fost o oarecare surpriză: în ultimii ani am descoperit că oamenii pot face asta chiar dacă nu e vorba de propriile amintiri personale, pentru că oamenii sunt organisme sociale și culturale și împărtășim amintiri unii cu alții.
Există și un tip de nostalgie care poate fi gândit ca nostalgie colectivă sau de grup, în care poate obții în continuare niște beneficii, apelând la asocieri pozitive cu un grup. Oamenii fac asta tot timpul în sport: ai nostalgie pentru echipa ta, ceea ce sporește sentimentul de solidaritate cu ceilalți suporteri și îi apropie pe oameni.
Nostalgia folosită „pentru a spori conflictul social”
Dar problema apare când cuplezi tipul acesta de nostalgie cu conflictul și ostilitatea între grupuri. Iar ceea ce vedeți acum în multe țări e folosirea unei nostalgii naționale sau orientate spre grup pentru a spori solidaritatea între anumiți oameni, dar cuplată cu ideea că „imigranții aceștia nu fac parte din istoria voastră nostalgică, nu fac parte din grupul vostru”. Deci e folosită pentru a spori conflictul social.
Asta înseamnă a te folosi, intenționat sau accidental, de fenomene psihosociale bine cunoscute, precum favorizarea propriului grup și defavorizarea celuilalt, și a folosi nostalgia ca instrument motivațional pentru a alimenta sau a contribui la conflictul social.
Deci cred că aveți perfectă dreptate. Voi spune totuși că nostalgia poate fi folosită și ca soluție la asta.
„Dacă nostalgia ta presupune să gândești că cele mai bune zile ale noastre sunt în urmă, atunci de fapt practici declinismul, nu nostalgie sănătoasă”
În Statele Unite, care au o istorie de a se gândi pe sine ca un creuzet, ca o țară de imigranți, toată lumea de aici a venit de undeva, cu excepția populațiilor indigene. Iar acel tip de nostalgie, dacă îi determini pe oameni să se gândească la o Americă nostalgică, la creuzetul acela, îi poate face de fapt mai deschiși la minte și mai toleranți față de imigranți. Deci depinde foarte mult de cum e folosit mesajul. Și cred că aveți dreptate, politicienii o folosesc.
Un lucru concret care mi se pare foarte, foarte util pentru a distinge între o formă sănătoasă și una nesănătoasă de nostalgie e dacă oamenii practică sau nu ceea ce se numește declinism.
Există acum cercetări care fac diferența între nostalgia, definită ca acele sentimente calde față de trecut, pe care oamenii le resimt ca orientate spre creștere, care îi îmbunătățesc într-un fel, și declinism, care e o atitudine pozitivă față de trecut întemeiată pe ideea că lumea o ia la vale și că totul se degradează.
Le spun adesea oamenilor: dacă nostalgia ta presupune să gândești că cele mai bune zile ale noastre sunt în urmă, atunci de fapt practici declinismul, nu nostalgie sănătoasă.
Un fel de „Înainte era mai bine”
Ca să revin la ce spuneați, politicienii le confundă adesea pe cele două și folosesc declinismul ca să-i facă pe oameni anxioși, stresați, temători sau furioși. Iar emoțiile negative tind să-i facă pe oameni mai nostalgici.
Deci folosesc mesajul acesta divizant, de tip joc cu sumă nulă, ca să sporească emoțiile negative înrădăcinate în declinism, și apoi oferă soluția nostalgică: dacă am putea doar să ne întoarcem la cum erau lucrurile, ar fi mai bine.
„O mai mare conștientizare a sănătății mintale a făcut mult bine”
– Voiam să vorbim despre o realitate din România, unde există un stigmat în ceea ce privește discuțiile despre sănătatea mintală. Sunt, într-adevăr, oameni mai preocupați de subiect, mai înstăriți, care trăiesc în orașe mari și au mai mult acces la informație, dar foarte mulți nu au acces la niciun fel de servicii de sănătate mintală.
– Nu e vorba doar de România, chiar și în Statele Unite tensiunea asta există în părți diferite ale țării, pentru că, în mod similar, avem zone mai cosmopolite, mai urbane, unde stigmatul e cu siguranță mai mic.
Acolo, stereotipul e că toată lumea are un terapeut, indiferent dacă are nevoie sau nu, terapeuții au devenit aproape un simbol de statut sau o parte din portofoliul de relații al cuiva.
Dar apoi, avem alte părți ale țării, unde nu doar că accesul la servicii bune de sănătate mintală e mai redus, ci există și un stigmat cultural foarte serios: te poate costa relațional sau profesional să fii perceput drept o persoană cu un deficit psihologic.
Un lucru important, și am încercat să subliniez asta în articolul din New York Times, e să recunoaștem că trebuie să trecem ața prin ac cu grijă. Pentru că o mai mare conștientizare a sănătății mintale a făcut mult bine.
A ajutat la reducerea stigmatului. I-a făcut pe oamenii care chiar au nevoie de ajutor mai predispuși să-l caute și să-l primească.
Chiar și în Statele Unite, mulți oameni care s-au sinucis nu au văzut niciodată un specialist în sănătate mintală. Deci avem oameni care merg la specialiști pentru ceea ce am numi factori de stres obișnuiți ai vieții, dar avem, în aceeași țară, și oameni cu boli psihice foarte, foarte grave, care nu primesc niciun tratament.
„A devenit frecvent ca studenții americani să folosească sănătatea mintală drept scuză pentru a nu veni la curs”
Sunt multe alte cazuri în care cineva poate beneficia de o intervenție terapeutică, chiar dacă nu este atât de grav bolnav. Deci e foarte, foarte delicat.
Dar provocarea e că zonele din cultura noastră care patologizează viața obișnuită (n.r. despre care a vorbit pe larg în prima parte a interviului) riscă să înrăutățească stigmatul din părțile de cultură care încă se chinuie măcar să recunoască faptul că e o problemă reală, în măsura în care o banalizează.
Chiar și în universitățile americane, care sunt printre cele mai progresiste instituții din țară, profesorii au început să aibă dificultăți în a lua în serios sănătatea mintală a studenților lor.
Pentru că a devenit atât de frecvent ca studenții americani să folosească sănătatea mintală drept scuză pentru a nu veni la curs sau pentru a nu preda temele. Deci sănătatea mintală e banalizată în multe feluri, ceea ce face foarte greu ca oamenii care chiar au nevoie de ajutor să fie luați în serios.
Stresul și analogia cu fitnessul. De ce avem nevoie de adversități
– Aș vrea să vorbim puțin despre stres, despre adversitate. În ce măsură poate fi stresul bun pentru noi și, pe de altă parte, care sunt situațiile în care stresul ne poate face rău?
– Cred că analogia cu stresul fizic e foarte bună. Toată lumea știe că cel mai bun mod de a-ți îmbunătăți condiția fizică e să îți supui corpul la stres. Alergi, faci exerciții cardiovasculare, ridici greutăți, ceea ce rupe fibre musculare, care apoi se repară și cresc mai mari.
Ceva asemănător se petrece cu mintea sau cu creierul, acesta e unul dintre motivele pentru care apar, cel puțin în Statele Unite, îngrijorări tot mai mari legate de ceea ce se numește helicopter parenting, adică părinți care planează deasupra copiilor și nu îi lasă niciodată să se confrunte cu vreo adversitate.
Pentru că, la fel cum ai nevoie să fii expus la lucruri diferite ca să-ți întărești sistemul imunitar, sau să faci lucruri fizice dificile ca să devii mai puternic fizic, creierul tău are nevoie să experimenteze un anumit nivel de stres, de provocare, de incertitudine, de adversitate, de respingere și de frică pentru a se dezvolta într-un individ rezilient psihologic.
Provocarea e, rămânând la analogia cu fitnessul, că te poți accidenta. Similar, unii factori de stres sunt prea mari, prea copleșitori. Iar problema e că, așa cum spuneam, nu există un test de sânge. Nu există o metodă simplă de a diagnostica sau de a identifica momentul în care ceva devine prea mult ca stres.
Despre nivelul de stres
Cealaltă problemă e că variază de la om la om, pentru că oamenii chiar au diferențe de personalitate care îi fac mai mult sau mai puțin susceptibili la boli mintale și care sunt probabil determinate genetic. Unele afecțiuni sunt ereditare.
Unii oameni au pur și simplu un scor mai mare la înclinația către anxietate și emoții negative. Unii oameni sunt mai sensibili fizic la lucruri, unii sunt mai sensibili în general.
Același nivel de stres despre care ai spune că e bun pentru persoana A ar putea fi mai bun sau mai rău pentru persoana B.
„Oamenii sunt mult mai rezistenți decât credem noi”
Dar, ca să ofer niște informații utile pe o temă complicată: există dovezi bune că oamenii sunt în general, din nou, cu nuanțe, pentru că unii indivizi sunt mai vulnerabili decât alții, destul de rezilienți.
Pare să existe ceva încorporat în creierul uman, cu valoare evolutivă, care ne face capabili să depășim lucruri dificile. Există un concept numit estomparea afectului (n.r. în original fading affect bias). Această tendință înseamnă că emoțiile experiențelor de viață negative tind să se estompeze din memorie mai repede decât cele ale experiențelor pozitive, ceea ce ar putea contribui și la faptul că avem tendința să fim nostalgici sau sentimentali față de trecut.
Aspectele negative ale trecutului nu poartă, pentru cei mai mulți oameni, aceeași greutate emoțională precum cele pozitive.
Se pare că avem un sistem imunitar psihologic care merită dezvoltat prin dezvoltarea rezilienței. Există cercetări care sugerează cu siguranță că oamenii sunt mult mai rezistenți decât credem noi.
„Copiii sunt, într-un fel, mai prețioși, ceea ce, în mod ironic, îi face mai puțin rezilienți”
– Cum ne afectează viața modernă, în care se pare că avem totul, dar avem totul deodată?
– Oamenii au evoluat într-o lume mult diferită, în rețele de rudenie mai mici, unde existau multe alte provocări. Provocări fizice foarte, foarte dificile, legate de supraviețuire, de satisfacerea nevoilor de bază de hrană și siguranță.
Dar în prezent, cum spuneați, suntem adesea copleșiți de opțiuni. În plus, toate problemele lumii devin, prin tehnologie, parte din dieta noastră zilnică. Creierul nostru nu e pregătit pentru asta, în mod normal ne-am concentra mai mult pe provocările imediate, din apropiere.
Există și argumentul, deși există dezbateri cu privire la asta, că tehnologia ne-a făcut și mai deconectați. Oamenii sunt foarte sociali. Să ai relații sociale sănătoase e o parte foarte importantă a unei bune sănătăți mintale.
E unul dintre cei mai puternici factori de protecție: dacă ai relații bune, dacă te simți susținut social și conectat, ești mai puțin predispus la o boală mintală. Și ești cu siguranță mai predispus să-ți revii dintr-una sau să ai rezultate bune.
Despre dimensiunea familiilor
Există argumentul, și cred că sunt argumente de ambele părți, că viața modernă, făcându-ne mai prosperi, ne-a făcut mai puțin dependenți în mod direct de ceilalți. Poți pur și simplu să plătești pe cineva să facă ceva pentru tine, sau poți să-ți petreci timpul singur, uitându-te în telefon. Iar asta ne-a făcut mai deconectați social, ceea ce e un obstacol.
Mai există și cercetări interesante despre scăderea dimensiunii familiilor. Atunci când familiile au mai puțini copii, acordă fiecăruia mai multă atenție individuală.
Nu că i-ar iubi mai puțin dacă ar avea mai mulți copii, dar pur și simplu ar avea literalmente mai puțin timp și mai puțină atenție de dat fiecărui copil, ceea ce înseamnă că ei ar putea avea mai multe ocazii să fie independenți și să dezvolte mai multă reziliență.
Dacă ai un singur copil, toată atenția ta se duce spre el, ceea ce crește probabilitatea să faci helicopter parenting.
Acesta e un alt argument: ca parte a vieții moderne, familiile devin mai mici, oamenii au mai puțini copii, sunt mai preocupați și își fac mai multe griji pentru ei. Copiii sunt, într-un fel, mai prețioși, ceea ce, în mod ironic, îi face mai puțin rezilienți.
„Unul dintre prețurile prosperității e că ai mai mult timp să stai în capul tău, ruminând”
E greu de știut sigur, pentru că nu avem date bune despre cum arăta sănătatea mintală acum 100 de ani, dar există o teorie care cred că se poate susține: atunci când viața devine mai sigură din punct de vedere fizic, ai cu siguranță mai mult timp să te îngrijorezi în privința fericirii și a nemulțumirilor tale.
Unul dintre prețurile prosperității e că ai mai mult timp să stai în capul tău, ruminând.
Aceasta stă la baza ideii „Head Out”: indiferent de cauză, în lumea modernă avem cu siguranță mai multe lucruri care ne trag înspre noi înșine: niveluri mai ridicate de individualism, prosperitate mai mare, tehnologie care încurajează consumul pasiv în locul angajării active, productive. Toate forțele astea ne împing mai mult înăuntrul nostru.
Dar cu cât petrecem mai mult timp blocați în propriile capete, cu atât ne rămâne mai puțin timp de petrecut în lume, făcând lucrurile despre care știm din studii empirice că sunt foarte bune pentru sănătatea mintală: mișcarea fizică, mersul la muncă, voluntariatul, activitățile creative, practicile religioase și spirituale.
Astea sunt lucrurile care te distrag de la propriile nemulțumiri și frustrări și îți îndreaptă atenția către acțiune productivă. Iar acțiunea productivă are efectul de a-ți spori bunăstarea psihologică.
„Avem tendința să ne găsim drumul înapoi”
– Am vorbit înainte despre modul nostru confortabil de viață, dar el pare să fie destul de amenințat în zilele noastre, pentru că sunt războaie, planeta e mai puțin sigură acum din cauza schimbărilor climatice și a fenomenelor extreme. Și părem nepregătiți pentru supraviețuire. Care sunt riscurile acestei situații?
– Unul dintre lucrurile pe care le găsesc încurajatoare la oameni e că avem tendința să ne găsim drumul înapoi.
Este un film considerat un clasic, deși nu e chiar atât de vechi, WALL·E, în care roboții fac totul, iar oamenii s-au îngrășat, au devenit leneși și practic incompetenți. Dar nu așa se termină filmul. Filmul se termină cu oameni care își dau seama de asta, se ridică și se întorc pe Pământ, spunând: hai să învățăm să plantăm lucruri.
Cred că există o dorință în oameni de a învăța să fie mai autonomi și de a dezvolta tipurile de relații și de abilități care susțin asta.
În același timp, una dintre provocările pe care le avem acum cu marile probleme globale e dezvoltarea inteligenței artificiale.
Iar tinerii, în special, au tot felul de îngrijorări. Una e foarte practică: voi mai avea un loc de muncă în viitor sau nu, pentru că preiau computerele totul și preiau roboții totul?
Dar au și o anxietate mai profundă, mai existențială, mai apropiată de cea legată de schimbările climatice: ne vor ucide roboții ăștia? Deci există genul acesta de îngrijorări, care sunt prezente tot timpul.
„Problemele globale devin mai personale”
În timp ce în trecut aveai preocupările imediate de supraviețuire sau problemele imediate ale comunității tale, acum ai ceva care se dezvoltă la 3.000 de mile depărtare, în altă parte a țării, în Silicon Valley, și ești îngrijorat de cum ți-ar putea afecta viața aici.
Problemele globale devin mai personale, iar asta contribuie la o anumită suferință sau cel puțin la sentimentul oamenilor că sunt copleșiți și nu știu ce să facă.
Dar, cred că există o recunoaștere în creștere, o dorință în creștere de a găsi mai mult echilibru între a fi dependenți de confortul care ne-a făcut, cu siguranță, viața mai bună și a ne dezvolta și niște abilități și capacități care i-ar face pe oameni să se simtă puțin mai autonomi.