INTERVIU Florin Serban, regizorul care reprezinta Romania in Competitia Oficiala a Berlinalei: "Filmul meu e un love story de public"

Lungmetrajul „Eu cand vreau sa fluier, fluier” participa, intre 11 si 20 februarie, in Competitia Oficiala a Festivalului de la Berlin. Performanta e cu atat mai remarcabila cu cat regizorul in varsta de 35 de ani debuteaza in lungmetraj. Florin Serban a povestit pentru HotNews.ro despre cum a castigat increderea detinutilor cu care a filmat, despre satisfactiile muncii cu neprofesionisti, dar si despre cum a plecat de unul singur sa invete film in America, muncind din greu ca sa-si plateasca studiile. Filmul lui Florin Serban concureaza pentru Ursul de Aur alaturi de filme realizate, printre altii, de Roman Polanski, Zhang Yimou, Thomas Vinterberg si Michael Winterbottom.

Care e miza filmului tau? S-a tot batut moneda pe faptul ca ai folosit, pe langa actori, 14 detinuti, si ca ai fi facut un film social.

Florin Serban: Sa vii acum, dupa toate filmele postdecembriste care s-au facut, cu un film cu tenta sociala – si in plus unul a carui actiune se petrece in puscarie – cred ca e un mare risc. Filmul acesta, care are in rolul principal un pusti de 18 ani si in rolul secundar o fata de 21, nu e pentru publicul de acum 10 ani. Lumea e fascinata de faptul ca s-a lucrat cu detinuti, dar esenta filmului e faptul ca e o poveste de dragoste intre un baiat din puscarie si o studenta care vine sa faca o ancheta sociala.

Lumea care se duce la mall, daca vede pe afis film romanesc, se gandeste de doua ori inainte sa intre

Florin Serban

E un film de actiune si un love story, nu un film social – desi are o componenta sociala. Dar este un film de public. La noi exista, din pacate, o aversiune fata de filmul romanesc. Lumea care se duce la mall, daca vede pe afis film romanesc, se gandeste de doua ori inainte sa intre.

A fost ideea ta sa regizezi acest film?

Florin Serban: A lui Catalin Mitulescu. Am citit piesa Andreei Valean dupa ce am citit scenariul in varianta in care il scrisese Catalin (pentru ca dupa aceea am lucrat impreuna la scenariu.). Eram in SUA cand Catalin mi l-a trimis, mai aveam un an si jumatate pana sa termin Columbia University. Scenariul mi-a placut atat de mult, incat mi-am scurtat studiile cu o jumatate de an, ca sa ne apucam de treaba. (n.red. – Catalin Mitulescu e co-scenaristul si producatorul filmului, impreuna cu Daniel Mitulescu.).

Catalin cauta un regizor pentru aceasta poveste sau te vroia musai pe tine, indiferent de scenariu?

Florin Serban: Nu stiu. Cand am vorbit prima oara mi-a spus ca vrea un colaborator care sa se implice pe termen lung, nu pe cineva sa faca filmul ca tema de casa. Vazusem scurtmetrajul lui, „Trafic”, si lungmetrajul „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii” – imi placusera, dar nu m-as fi implicat daca nu m-ar fi atras scenariul. Au fost mai multe lucruri care mi-au placut la primul draft, dar in principal faptul ca personajul principal lasa loc de lucru la el.

Cand iti propui sa lucrezi cu neprofesionisti, alegi actorul in primul rand dupa prezenta fizica – figura, postura, statura

Florin Serban

El a fost motivul pentru care am vrut sa fac filmul, pentru ca inca de la inceput a aparut ideea folosirii unui neprofesionist. (Ceea nu excludea din start un tanar actor sau un student, dar pe mine m-a interesat dintotdeauna zona asta.). Eroul avea putine locuri unde se manifesta prin dialog. Cand iti propui sa lucrezi cu neprofesionisti, alegi actorul in primul rand dupa prezenta fizica – figura, postura, statura. Pe urma vezi daca poate sa joace.

Am inteles ca o optiune a fost sa-l pui in rolul principal pe unul dintre detinuti.

Florin Serban: N-a fost o optiune clara. In momentul in care am fost in penitenciar, nu aveam rolul principal. Ca prezenta fizica, ca forta pe ecran si ca talent, Alexandru Mititelu se distingea dintre ei. Eu cred ca e foarte bun si ca poate sa faca multe lucruri pe care putini actori le pot face. Depinde de el daca va merge mai departe. Noi toti i-am spus ca e talentat.

Cum l-ai gasit pe George Pistereanu pentru rolul principal? Ai facut casting in licee?

Florin Serban: Am vazut foarte multi tineri, la inceput studenti la UNATC, apoi tineri absolventi. N-am gasit exact ce cautam, asa ca am extins aria de cautari. Pana la urma l-am luat pe George, care era elev la Liceul „Dinu Lipatti” (n.red.- acum e anul I la UNATC), dar am mers si la echipe de fotbal de juniori, deoarece cautam un baiat cu calitati de lider, iar aceste calitati se dezvolta intr-un sport de echipa.

Cred ca ce faci si ce esti te formateaza si ramane pe figura. Daca pui unul langa altul capitanul unei echipe de fotbal si portarul, recunosti din prima capitanul – dupa cum se aseaza pe scaun, dupa cum fumeaza sau mananca.

Unde ai invatat aceste lucruri? In facultate?

Florin Serban: Da. La Columbia University am lucrat mult in zona actorilor neprofesionisti. (Imi si place foarte tare Robert Bresson.). E si o problema de intuitie si de a lasa lucrurile sa iasa la suprafata. Si atunci cand ne alegem un partener o facem intuitiv si subconstient dar, daca inchidem putin ochii si lasam lucrurile sa iasa la suprafata…

Cum ai castigat increderea detinutilor?

Florin Serban: Increderea fost pariul pentru ca ei sunt niste copii foarte speciali, care au trecut prin multe evenimente nefericite. Societatea arunca foarte repede cu piatra. Sunt de condamnat si isi ispasesc pedeapsa, dar dincolo de asta sunt niste copii care, de cele mai multe ori, au fost privati de minimum de dragoste de care are nevoie un copil. Tot timpul li s-a spus ca sunt ultimii oameni, ca sunt nenorociti, hoti, talhari. In momentul in care te apropii si te uiti la ei ca la niste oameni normali, se deschid.

„M-a incalzit gandul ca pot sa le dau putina incredere in ei insisi”

O regizoare care a montat teatru cu detinuti povestea ca sunt foarte surprinsi daca pui mana pe ei, pentru ca sunt obisnuiti sa fie priviti intr-un anume fel de catre cei din libertate.

Florin Serban: Sigur, se si comporta ca si cum deja sunt priviti asa. Dar nu as putea spune cat timp mi-a luat pana sa-i fac sa depaseasca acest handicap, pentru ca a fost un proces lent si diferit de la unul la altul. Sunt o comunitate cu reguli foarte precise, aproape ca la armata, cu sefi, sub-sefi, sub-sub-sefi. (Eu am avut din toate zonele.). Provocarea e sa castigi seful. Cand l-ai castigat, vin si ceilalti. Dar n-a fost o lupta.

N-au fost niste relatii de putere?

Florin Serban: Intre ei? Da.

Intre tine si ei.

Florin Serban: Nu neaparat, cred ca mai degraba a fost faptul ca ei, ca noi toti, recunosc competenta si autoritatea, insa au o atitudine absolut retractila fata de autoritatea cu care sunt confruntati zi de zi, adica „treci acolo, stai jos, taci din gura”. Sunt, in ceea ce priveste sentimentele, niste copii de 7 ani in corpul unor adolescenti de 18. Actioneaza impulsiv, au acte de revolta. Ma feresc sa spun ca sunt usor de castigat. Poate parea ciudat, dar sunt foarte calzi, foarte in asteptare. Arma mea cred ca a fost competenta. In momentul in care si-au dat seama ca, daca ii pun sa faca ceva, stiu exact unde vreau sa-i duc, s-au lasat dusi. Si-au dat seama ca e bine sa ma asculte.

Crezi ca actoria a functionat si ca forma de terapie pentru ei?

Florin Serban: Imi place sa cred asta. Dincolo de faptul ca parintii, prietenii si prietenele o sa-i vada in film, pe mine m-a incalzit gandul ca pot sa le dau putina incredere in ei insisi. Le-am aratat acestor copii ca sunt buni la ceva, ca lumea se uita la ei si zambeste sau se incrunta in functie de ce fac ei acolo.

Clara Voda era foarte incantata pentru ca i-ai explicat rolul concis, exact asa cum avea nevoie. De unde ai invatat aceste lucruri? Din cursuri? Te-a condus intuitia?

Florin Serban: Nu exista cursuri pentru asa ceva. Ce ti se spune la Columbia e ca atunci cand vorbesti cu actorii, daca ii zapacesti cu semnnificatii, nu vei reusi decat sa-i bagi in ceata. Un actor are nevoie de actiune si de un impuls puternic. In rest, e munca lui sa-si dezvolte personajul. Sigur ca lucram impreuna, dar nu vreau sa lucrez la virgula. Multe din dialogurile din film sunt improvizate pe loc. Asta nu inseamna ca actorul trebuia sa spuna da si a spus nu.

Si detinutii au improvizat?

Florin Serban: Da, unii dintre ei sunt oricum analfabeti. Le spuneam vorbele si le ziceam: „Fii atent, tu vorbesti cu asta. Cine-i asta? Locotenentul tau. Vine la tine si iti cere un telefon. Tu ce ii spui: „Pleaca ma, fugi de-aici.” Asa am lucrat. Nu a fost: „tu ii spui asta”, „tu ii spui asta” etc. Si nici n-am prea repetat, n-am avut niciodata repetitii in sensul clasic. Am lucrat cu ei doua luni, in cadrul acelui atelier de actorie organizat la ideea mea in cele doua penitenciare pentru minori si tineri de la Craiova si Tichilesti.

Stiam pe cine ce si cum sa intreb. La inceput au fost 80 de detinuti din care s-au eliminat singuri pana la 50. Cred ca am avut o singura repetitie inainte de filmare. Daca continuam sa repet, aceasta flacara nemaipomenita a lor s-ar fi erodat, s-ar fi topit.

„Am lucrat in mai multe restaurante din NY, dar cel mai prost m-am simtit in cel romanesc”

De ce te-ai dus sa studiezi la Columbia University din New York? Nu era suficienta facultatea de film pe care o facusesi de la Bucuresti?

Florin Serban: Am terminat ATF-ul in 2002 si am aplicat la doua universitati din Statele Unite, Columbia si NYU. Mi-am spus ca acolo trebuie studiat filmul asa cum, daca vrei sa inveti chineza, te duci in China. Nu vroiam sa raman in SUA si ma interesa oricum strict zona de film independent. Am intrat la amandoua universitatile, dar numai Columbia mi-a oferit o bursa consistenta, care imi acoperea o parte din taxe. Columbia si NYU sunt universitati foarte scumpe, de genul 40.000 de dolari pe an.

Facultatile de arta nu sunt ca facultatile de fizica unde, daca esti bun, primesti o bursa integrala care iti acopera toate cheltuielile. La facultatile de arta, maximul de bursa pe care il poti obtine iti acopera jumatate din taxe. Atat. Mi-a fost foarte greu. Prima slujba a fost de postas in campus, dupa care am legat colete la biblioteca din campus, dupa care engleza mea s-a imbunatatit si am obtinut slujbe mai bune.

Nu stiai engleza cand ai ajuns?

Florin Serban: Ba da, dar cand am ajuns am si inceput sa vorbesc engleza. Dadusem Toefle-ul, care pe atunci era banal – nu trebuia sa vorbesti nimic, il dadeai in scris. Dupa ce mi-am imbunatatit limba, am lucrat la receptia unui centru studentesc, apoi la receptia unui hotel, ma rog, slujbe din astea. Bogdan Apetri, care era cu un an inaintea mea la regie film, a fost singura persoana pe care am cunoscut-o cand am ajuns la New York. Nu-l stiam din Romania, vorbisem cu el pe mail si imi daduse multe sfaturi (cum sa aplic samd.).

Pe urma m-a ajutat mult cand am ajuns acolo. E diferit momentul in care emigrezi cu familia pe un alt continent de cel in care te trezesti singur, cum s-a intamplat cu mine. Ma intrebam tot timpul ce dracu’ caut eu acolo, fiindca in afara de scoala nimic nu-mi placea – nici tara, nici orasul, nici oamenii si nici limba. Acomodarea a durat, din fericire, doar un semestru.

Eu in Romania aveam o slujba ok (lucram la Pro TV), dar in NY ziua mergeam la scoala, iar noaptea eram la un moment dat chelner intr-un restaurant romanesc. In campus, indiferent ce accent ai si de unde esti, lumea te trateaza la fel, dar in momentul in care ajungi intr-un restaurant romanesc incep sa apara diferentele. Nu neaparat ca se uita patronul de sus la tine cat clientii – care sunt numai romani, din pacate. Am lucrat in mai multe restaurante, dar cel mai prost m-am simtit in cel romanesc. Cred ca romanii care ajung acolo au avut o viata grea la inceput si se simt datori sa te faca si pe tine, cand esti la inceput, sa simti ca acolo nu umbla cainii cu covrigi in coada. „Aici e America, trebuie sa muncesti pe branci, frate!”.

Dar scoala de film de acolo cum ti s-a parut?

Florin Serban: Foarte de diferita de cea de aici, dar pe stilul oricui. In primul rand, oamenii erau foarte seriosi. Daca taxa e de 45.000 de dolari pe an, sa nu mergi la curs e ca si cum ti-ai bate un cui in talpa. Sa intarzii e ca si cum ai incerca sa te zgarii singur cu cuiul in talpa. Acolo nici profesorii, nici elevii nu intarzie la cursuri si, de cand intri in sala si pana iesi, faci un singur lucru: film. Nu discuti politica, probleme personale, nimic altceva. Profesorii sunt de un anumit calibru.

Mai ales cei care predau materii esentiale sunt activi in industrie. Sunt si oameni de teorie, dar somitati in materie. Directorul Lincoln Center si al NY Film Festival, Richard Peña, preda la Columbia Istoria filmului si in fiecare an isi reinnoieste cursul. (Eu si la ATF am avut un profesor extraordinar de Istoria filmului, pe George Littera.). In SUA totul e extrem de practic, iar volumul de munca e enorm. De la o saptamana la alta trebuie sa faci exercitii, nu neaparat filmulete: unul pentru actorie, altul pentru regie, altul pentru scenaristica. Important nu e sa arati cat esti de sclipitor, ci sa inveti limbajul.

Colegii tai erau cu totii buni?

Florin Serban: Si buni, si rai. De toate soiurile. Evaluarea, nota nu conta prea mult. Era un calificativ, da sau nu. Aproape toata lumea lua da. Important nu e ce scrie pe diploma, ci cu ce te alegi tu din scoala.