INTERVIU. Înainte de alegerile din SUA, scriitoarea americană M. L. Rio vorbește despre țara sa cu lacrimi în ochi: „Simt că ne aflăm într-un moment foarte periculos”

Luna trecută, M. L. Rio a fost prezentă în România, unde s-a întâlnit cu cititorii ei, atât la București, cât și în Iași. Cu un doctorat în literatura engleză, autoarea americană a devenit un fenomen literar odată cu romanul ei de debut, „Dacă am fi ticăloși” (Alice Books), care se încadrează în genul „Dark Academia”, care redă latura întunecată a mediului academic. Interesant este cum primul ei roman, apărut în 2017, a devenit un succes neașteptat, abia trei ani mai târziu, după ce a fost descoperit de o comunitate de cititori de pe TikTok. Asta i-a adus o popularitate globală, iar numărul impresionant de români care au venit să o vadă live este o dovadă a acestui fapt.

Însă Rio nu a vrut să rămână definită doar de succesul primei cărți, așa că a explorat teme diferite, în celelalte scrieri ale sale, „Schimbul de noapte” și „Ceară fierbinte”. Toate cele trei cărți ale sale sunt inspirate din propriile sale experiențe.

În timpul discuției cu HotNews, scriitoarea a vorbit despre modul în care rețelele sociale au schimbat literatura și așteptările industriei editoriale, despre situația Americii și despre problemele sistemului universitar din State. „Oamenii semnează contracte pentru împrumuturi de sute de mii de dolari când au doar 18 ani, fără să aibă habar ce îi așteaptă. Să termini studiile cu datorii de 200.000 de dolari le distruge viețile oamenilor”, explică ea pentru HotNews.

„Timp de 18 luni am locuit în mașină și am traversat țara”

HotNews: – Folosiți „method writing” ca procedeu creativ. Ne puteți spune ce înseamnă mai exact și cum s-a reflectat concret în operele dvs. de până acum?
M. L. Rio: – Cred că cele mai bune opere de ficțiune au un anumit grad de autenticitate. Ficțiunea nu este adevărată, dar spunem minciuni prin intermediul ei pentru a ajunge la un adevăr mai profund, de un anumit fel. Cel mai frumos moment pentru un cititor este atunci când citește ceva și își spune: „Doamne, știu sentimentul ăsta! Știu exact cum e și nu l-am mai văzut niciodată exprimat în cuvinte”. Tânjim după astfel de momente de conexiune prin artă. Pentru a le crea, trebuie să știi despre ce vorbești. Vorba aceea, „scrie despre ceea ce cunoști”, poate părea un clișeu, dar este un sfat bun. În cazul meu, „Dacă am fi ticăloși” a luat naștere din propria mea experiență în teatru, „Schimbul de noapte” a fost în mare măsură despre insomnie, o problemă cu care m-am confruntat când am scris-o, iar „Ceară fierbinte” vorbește atât despre un turneu al unei trupe, din 1989, cât și despre călătoriile cu mașina pe distanțe lungi. Eu călătoresc cam 200 de zile pe an, dar în acea perioadă, am ajuns la concluzia că singura modalitate de a scrie acea carte era să pornesc efectiv la drum și să trăiesc experiența pe propria piele. Am renunțat la chirie și la aproape toate lucrurile pe care le aveam, și timp de 18 luni am locuit în mașină, și am traversat țara în repetate rânduri. A fost o experiență extraordinară.

„În momentul de față, Statele Unite sunt un loc înfricoșător”

– Cum ați văzut America de pe drumuri, mai ales că trăim într-un context atât de instabil? Care este viziunea dvs. despre oamenii din America și despre America din prezent?
– Am pornit la drum în 2023, din Washington. Era o perioadă relativ liniștită pentru Statele Unite, pentru că Biden era președinte, iar lucrurile păreau aproape normale. Evident, n-a durat. În momentul de față, Statele Unite sunt un loc înfricoșător, mai ales dacă ești femeie, mai ales dacă faci parte din comunitatea queer, mai ales dacă ești artistă și, în special, dacă ești o persoană vizibilă prin toate aceste aspecte ale identității tale. Atmosfera e foarte apăsătoare. Este o perioadă extrem de dificilă. Vedem cum libertățile noastre se destramă chiar sub ochii noștri. Vedem cum toate lucrurile care, într-un fel, au făcut ca țara noastră să fie măreață sunt abandonate, unul după altul. Trăiesc într-un loc în care îmi văd vecinii răpiți de un fel de Gestapo al lui Trump pe care îl avem acum. Fac glume pentru că așa reușim să ne păstrăm mințile întregi. Simt că ne aflăm într-un moment foarte periculos (n.r. plânge).

În același timp, am multă încredere în oamenii pe care îi cunosc și care luptă cu adevărat împotriva a ceea ce se întâmplă. De la distanță, cred că este greu să înțelegi cât de complicată este situația politică din Statele Unite. E ca și cum ar fi 50 de țări mici, toate unite într-un fel, iar situația este cu adevărat înfricoșătoare. Ne apropiem de alegerile de la jumătatea mandatului prezidențial și cred că un lucru care poate nu se înțelege suficient de bine de cealaltă parte a oceanului este că majoritatea americanilor nu își doresc ceea ce avem acum.

„Oamenii luptă atât cât pot, dar, din nefericire, totul se reduce la bani”

75% din populația noastră consideră că Donald Trump ar trebui să fie în închisoare. Din păcate, în momentul de față, pur și simplu nu avem puterea necesară pentru a face acest lucru posibil. Oamenii luptă atât cât pot, dar, din nefericire, totul se reduce la bani, iar capacitatea noastră de a acționa este limitată atunci când nu avem acces la același nivel de bogăție. Ducem o luptă extrem de dificilă, în care pornim cu un dezavantaj major. Și înțeleg perfect cum ne privește restul lumii, pentru că tot ce se întâmplă rău în Statele Unite îi afectează pe toți oamenii de pe planetă. Poate că va exista și un rezultat pozitiv în urma tuturor acestor lucruri, dacă vom reuși să supraviețuim acestei perioade și să ajungem de partea cealaltă.

N-ar fi deloc rău ca Statele Unite să nu mai ocupe o poziție atât de centrală în politica globală. Ar fi chiar un lucru bun. Mi-aș dori doar să nu fie nevoie să se întâmple într-un mod atât de traumatizant și de dureros. Asta este situația în care ne aflăm, iar eu cred că o parte din responsabilitatea noastră, ca artiști, este să răspundem acestui moment istoric. Artiștii s-au aflat întotdeauna la marginile societății, în avangarda rebeliunii și a radicalismului. Așa că da, cred că ne pregătim cu toții, într-un fel, pentru o luptă foarte lungă.

„În SUA, educația a fost privatizată într-o asemenea măsură, încât a devenit inaccesibilă pentru foarte mulți oameni”

– Ați fost pasionată de dark academia pentru că ați stat mult în mediul academic, însă ați spus la un moment dat că ați simțit o dezamăgire când ați văzut că sistemul academic începe să se clatine. Ce înseamnă asta mai exact și ce sfat ați avea pentru tinerii care își pun bazele carierei sau vieții în studiu și în acest mediu, în fața impactului pe care realitatea îl va avea ulterior?
– Trebuie să încep prin a spune că situația din Statele Unite este foarte diferită de cea din multe alte locuri. La noi, educația a fost privatizată într-o asemenea măsură, încât a devenit inaccesibilă pentru foarte mulți oameni. Acest lucru nu este deloc separat de politică, cel puțin aici. Și poate că situația este asemănătoare și la voi. În ultimele decenii, am sacrificat cu adevărat științele umaniste pe altarul disciplinelor STEM. Am redus foarte mult importanța artelor și tocmai de aceea ne confruntăm acum cu o criză constituțională. Elevilor și studenților li se repetă întruna că artele nu le pot aduce bani, că nu merită să se ocupe de ele și că ar trebui să se îndrepte spre tehnologie și științe, pentru că acolo sunt banii și acela este domeniul care contează.

Problema este că formăm o generație de studenți care nu au abilități de lectură critică și nici capacitatea de a gândi critic. Apoi, aceștia vor intra pe piața muncii și vor lua decizii înspăimântătoare în privința tehnologiei, fără să aibă o bază solidă în etică și filosofie și fără să înțeleagă toate acele lucruri care, de fapt, ne fac oameni.

Acesta este unul dintre motivele pentru care ceea ce se întâmplă cu inteligența artificială este atât de înfricoșător. Un alt aspect al problemei este că mediul academic, cel puțin în Statele Unite, pur și simplu nu mai reprezintă o cale profesională sustenabilă pentru majoritatea oamenilor, iar unul dintre motive este că sistemul de titularizare a posturilor universitare trebuie schimbat.

Realitatea academică, dincolo de poveștile seducătoare

După ce obțin un post titularizat, oamenii nu se pensionează. Rămân în funcții până la 80 și ceva de ani, de multe ori nici nu mai vin în campus, dar continuă să încaseze salarii de 200.000 de dolari pe an. Astfel, nu mai rămân posturi disponibile pentru generațiile mai tinere. Este trist că cercetătorii mai în vârstă nu par să înțeleagă că au și responsabilitatea de a face loc generației următoare. Am ajuns să consolidăm un sistem profund egoist. Mi-am făcut doctoratul alături de un grup de nouă oameni extrem de inteligenți, cu care am absolvit în același timp și am obținut titlul de doctor. Niciunul dintre noi nu a obținut un post universitar pe o traiectorie care să ducă la titularizare, pentru că pur și simplu nu există astfel de posturi. Lucrează cu contracte temporare în universități, predau ca lectori cu fracțiune de normă sau în alte forme de angajare precară, iar dacă reușesc, predau în licee. Unii fac corectură și editare de text ca să se poată întreține. Este trist că aici am ajuns cu viața intelectuală din țara noastră, că nu mai prețuim munca intelectuală. Iar asta se va întoarce împotriva noastră. Deja se întâmplă. Unul dintre motivele pentru care am rezerve față de întregul fenomen „dark academia” este că, în mod cert, i-a făcut pe mulți tineri să idealizeze viața academică.

Este unul dintre motivele pentru care le spun mereu oamenilor să nu se înscrie la studii postuniversitare doar pentru că își imaginează că viața va fi ca în romanele de acest gen. Nu veți sta tolăniți în fotolii, cu petice de piele întoarsă la coate, bând ceai și discutând filosofie cu profesorii voștri. Veți corecta 500 de lucrări, veți câștiga mai puțin decât salariul minim și vă veți scrie teza de doctorat în toiul nopții, pentru că atunci este singurul moment în care aveți timp. Și asta fără să mai punem la socoteală datoriile uriașe pentru studii care îi împovărează pe atât de mulți oameni din Statele Unite. Oamenii semnează contracte pentru împrumuturi de sute de mii de dolari când au doar 18 ani, fără să aibă habar ce îi așteaptă. Să termini studiile cu datorii de 200.000 de dolari le distruge viețile oamenilor.

Simt că am și eu o anumită responsabilitate, din păcate, pentru felul în care, fără să-mi dau seama, aș fi putut contribui la crearea unei imagini înșelătoare despre toate aceste lucruri. De aceea, încerc acum să le transmit cititorilor un mesaj clar: nu urmați acest drum din motive greșite. Fiți foarte, foarte atenți la ceea ce vă asumați de fapt și asigurați-vă că discutați cu oameni care lucrează cu adevărat în mediul academic și care au experiență directă în acest domeniu, în loc să vă bazați doar pe ceea ce citiți în romane. Merită menționat și faptul că multe dintre aceste romane sunt scrise de persoane care nu au lucrat niciodată în mediul academic.

A crescut într-o casă în care accentul se punea pe cărți

– Când și cum v-ați apucat de scris și cum a influențat copilăria dvs. acest parcurs?
– Am fost o cititoare pasionată, încă de la o vârstă fragedă. Părinții mei îmi citeau mult când eram mică și le sunt recunoscătoare pentru asta. Nu petreceam mult timp în fața ecranelor și am crescut într-o familie unde accentul se punea pe cărți, în locul televizorului și al filmelor.

Abonează-te

HotBooks

Citește despre cărțile care pun actualitatea în context și împrospătează-ți lista de lectură.

Abonează-te la Newsletter

HotBooks

Citește despre cărțile care pun actualitatea în context și împrospătează-ți lista de lectură.

Abonează-te

Felicitări! Te-ai abonat la „HotBooks”.

Abonat

Abonare

Confirmă abonarea pe e-mail.

Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.

Într-un fel, am avut norocul unei copilării care să nu fie dominată de tehnologie. Asta m-a făcut mai creativă, am început să-mi spun povești și pe la 12 ani am zis că vreau să încerc să scriu și eu. Așa a apărut primul meu roman; mi-a luat doi ani să-l scriu. Din fericire, mi-am dat seama că era o porcărie și nu trebuia să-l arăt nimănui, dar am prins gustul scrisului. Mi-am zis: „Pot să scriu cartea pe care vreau să o citesc”. E un clișeu, dar e adevărat. Tot în copilărie m-am implicat și în teatru și am prins microbul lui Shakespeare foarte devreme. La 9 ani am citit „Comedia erorilor”, fără să înțeleg mare lucru, pentru că era un limbaj complicat pentru mine, dar asta m-a și fascinat și mi-am dorit foarte tare să-l înțeleg. Am dezvoltat o obsesie ciudată și foarte puternică pentru Shakespeare, iar la 14 ani am jucat și în primul meu spectacol scris de el, „A douăsprezecea noapte”. Iar după nu mi-am dorit să mai fac altceva.

– Ați spus că educația teatrală v-a ajutat să deveniți o scriitoare mai bună. Ce v-a învățat teatrul despre arta povestirii și cum se reflectă această experiență în romanele dumneavoastră?
– Zece ani am fost actriță și au urmat și alte piese, deși tot ce-mi doream cu adevărat era să joc Shakespeare. Cred că educația mea teatrală m-a ajutat să devin o scriitoare mai bună. Teatrul în sine este un exercițiu de eficiență în povestire, fiindcă trebuie să poți spune uneori o poveste destul de amplă, în două ore sau chiar mai puțin, în mare parte cu ajutorul dialogului, pentru că nu ai în fundal narațiunea în proză, care să-i explice cititorului toate lucrurile. Asta m-a învățat cum să redau profunzimea personajelor și să construiesc o narațiune complexă într-un spațiu restrâns, ceea ce reprezintă o abilitate foarte valoroasă pentru un scriitor. Pe măsură ce am crescut, am realizat că nu voi urma o carieră în actorie, pentru că este un domeniu foarte dificil. Este o meserie foarte grea, mai ales dacă te specializezi în Shakespeare. Practic, nimeni nu își câștigă existența jucând în piese de Shakespeare. Dar, în perioada aceea, eram la facultate și lucram la „Dacă am fi ticăloși”. Am scris-o în ultimul an de facultate, când aveam 22 de ani. Atunci am hotărât că poate o carieră academică mi s-ar potrivi mai bine. Am continuat să studiez artele spectacolului pe tot parcursul masteratului și al doctoratului. Asta mi-a influențat, desigur, ficțiunea, nu doar în ceea ce-l privește pe Shakespeare, ci și prin faptul că am scris despre muzică. Ultimul meu roman, „Ceară fierbinte”, este o carte despre rock and roll, dar, în esență, este vorba despre același lucru: spectacolul și ceea ce îl face atât de captivant.

„Shakespeare scria pentru divertismentul publicului larg”

– Dar de ce credeți că Shakespeare continuă să fie atât de popular și în 2026?
– Există multe motive pentru care încă îl citim pe Shakespeare în 2026, iar unul dintre ele este legat de o concepție greșită, potrivit căreia ar fi fost un scriitor elitist, destinat unui public cultivat, când, de fapt, în epoca lui, lucrurile nu stăteau deloc așa. Era un scriitor popular. Scria pentru divertismentul publicului larg. În teatrele din perioada modernă timpurie, în curtea din fața scenei ar fi putut sta ucenici beți și analfabeți, în timp ce regele însuși putea să se afle în lojă, în același timp. Așadar, Shakespeare trebuia să scrie piese care să atragă absolut toate păturile sociale și cred că ăsta este unul dintre motivele pentru care opera lui a dăinuit: există ceva pentru fiecare, indiferent cine ești și de unde începi să o descoperi. Este un lucru pe care încerc mereu să-l am în vedere ca scriitoare: pentru cine scriu și cum pot face textul mai incluziv? Cum îl pot face să fie pe placul cuiva care poate crede că Shakespeare nu este pentru el? Un alt motiv ține de cum Shakespeare înfățișează atât de multe personaje diferite: atât de multe tipuri de oameni, pe care îi prezintă într-un mod extrem de convingător, chiar dacă au orientări politice diferite, credințe diferite, principii morale diferite. Reușește atât de bine să redea această varietate de personalități, încât nici până astăzi nu știm care erau propriile sale convingeri politice sau religioase. Este pur și simplu un semn al unei scriituri cu adevărat bune. Și, evident, mai este și limbajul în sine, care este atât de frumos.

„Când am intrat în lumea editorială, am știut că va trebui să lupt pentru cartea mea”

– Revenind la primul dvs. roman, „Dacă am fi ticăloși”, el a fost publicat în 2017, dar succesul a venit după ce ați fost descoperită pe TikTok, în 2020. Cum vedeți influența internetului și a TikTokului într-un domeniu precum literatura?
– Interesant este că nu sunt și nici nu am fost vreodată pe TikTok. Lucrurile s-au schimbat foarte mult în lumea editorială în ultimii ani, cel puțin în cei 12 ani de când am început eu. Am scris cartea în 2014, înainte ca fenomenul de „dark academia” să existe. Nu am participat conștient la asta, dar am ajuns să fiu asociată ulterior cu acest fenomen. Pe vremuri, ca scriitoare, puteai pur și simplu să te ocupi de scris și să lași editura să se ocupe de promovare și marketing. Acum, lucrurile nu mai stau deloc așa. Industria s-a schimbat radical, iar cea mai mare parte a responsabilității pentru promovare și marketing îi revine autorului.

O parte din această schimbare este rezultatul direct al rețelelor sociale, unde totul se învârte în jurul cultului personalității. Editurile vor să fim prezenți în mediul online, să interacționăm cu cititorii, să cultivăm aceste relații parasociale și să ne punem chipul peste tot, ca să mulțumim algoritmul. O parte din mine detestă lucrul ăsta. Nimeni nu devine scriitor pentru că își dorește să fie mereu în centrul atenției. Devenim scriitori pentru că vrem să stăm într-o cameră întunecată și să spunem povești.

Când aveam vreo 20 de ani am lucrat ca PR pentru mai multe companii de teatru, unde jobul meu era să-i conving pe oameni să vină la spectacole, cu un buget aproape inexistent pe mâini. Când am intrat în lumea editorială, am știut că va trebui să lupt pentru cartea mea, pentru că nimeni nu va face asta în locul meu. Nu-mi place să mă expun, dar dacă asta este ceea ce trebuie să fac pentru ca o carte să ajungă la public, atunci da, o voi face. Sunt dispusă să fac aproape orice pentru a-mi susține munca, pentru că cred în ea și vreau să pot continua să fac acest lucru.

„Am început să vindem cărți pe baza unor clișee narative”

– Și apropo de tinerii cititori la care ați ajuns prin intermediul poveștii dvs., în această eră a digitalizării, poate lumea online să fie și o modalitate de a apropia o nouă generație de lectură?
– Absolut, însă trebuie să recunosc că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Sunt avantaje și dezavantaje. Cred că rețelele sociale au schimbat modul în care citim și felul în care promovăm cărțile, nu neapărat în bine. În această economie a hashtagurilor, am ajuns să avem concepții foarte rigide despre genurile literare, despre ce înseamnă acestea și despre ce pot cuprinde. Am început să vindem cărți pe baza unor clișee narative, iar oamenii ajung să deschidă o carte cu o listă de criterii în minte, căutând anumite elemente specifice pe care vor să le găsească în ceea ce citesc. Pe de o parte, sigur, este minunat că cititorilor le este mai ușor să găsească exact genul de cărți pe care vor să le citească. Pe de altă parte, asta le restrânge orizonturile, iar ei nu mai explorează dincolo de ceea ce cunosc deja. Nu vreau să generalizez, dar mulți cititori nu mai sunt dispuși să iasă din zona lor de confort. Lucrul ăsta mă întristează foarte tare, pentru că, atunci când eram tânără, cea mai mare parte a unei librării era, în general, dedicată ficțiunii, iar eu nu intram acolo cu o listă de clișee narative pe care voiam să le regăsesc. Pur și simplu, căutam ceva care să pară o poveste bună, care putea fi despre orice. De aceea, și cărțile mele sunt atât de diferite: am atât de multe interese și atât de multe lucruri despre care vreau să scriu.

De la „eșec total” la bestseller

Un alt aspect dificil, mai ales pentru scriitori, este că, din moment ce așa vindem cărți în prezent, poate fi foarte greu să publici o lucrare care nu se încadrează într-o categorie literară foarte strictă. Iar dacă ai succes cu o carte, așa cum mi s-a întâmplat mie, lumea vrea să citească doar asta. Nu contează că sunt cu zece ani mai în vârstă și că nu mă mai interesează cu adevărat să fac asta. Cititorii și editurile se așteaptă să continui în aceeași direcție, pentru că lumea editorială adoră lucrurile considerate sigure. Numai că, în lumea editorială, nu există nimic sigur. Sunt foarte recunoscătoare pentru oportunitățile pe care le oferă rețelele sociale, pentru că, atunci când a apărut „Dacă am fi ticăloși”, cartea nu a avut succes. Nu prea s-a vândut, nu a citit-o nimeni.

A fost un eșec total, până și propria mea editură nu mai voia să audă de mine. Apoi, trei ani mai târziu, în mare parte datorită internetului, cititorii au descoperit-o singuri și, în mod cât se poate de firesc și spontan, au transformat-o într-un bestseller. Așa că, din punctul meu de vedere, capacitatea internetului de a conecta oameni din întreaga lume a fost un lucru foarte bun pentru mulți autori, dar vine la pachet și cu o îngrădire a posibilităților.

„Aproximativ 70% dintre cumpărătorii de cărți sunt femei”

– În lumea scriiturii de ficțiune, simțiți că există anumite așteptări de la o autoare tânără tocmai pentru că este femeie? Ați trecut prin asta?
– Da, și e absurd că încă există așteptări atât de diferite în funcție de gen în industria editorială, mai ales când aproximativ 70% dintre cumpărătorii de cărți sunt femei. Când am publicat prima mea carte, editura era foarte preocupată de ce aveau să creadă bărbații despre ea. Iar eu mă gândeam: fără să vreau să par ciudată, dar de ce ne pasă atât de mult? Ei nu reprezintă majoritatea celor care cumpără cărți, ceea ce e trist. Ar fi minunat dacă mai mulți bărbați ar citi mai mult și am avea o criză mult mai puțin gravă a masculinității toxice, pentru că ficțiunea dezvoltă empatia. Aspectul cel mai important este că nu mi-am dorit niciodată ca felul în care este primită opera mea să depindă de felul în care arăt, iar în era rețelelor sociale, este foarte greu să eviți asta, pentru că toată lumea vrea să-ți pună chipul peste tot.

Poate că acest lucru te ajută să vinzi cărți, dar există și reversul medaliei. Întotdeauna vor exista oameni care vor spune: „Oamenii îi citesc cărțile doar pentru că este o tânără albă și slabă” sau cine știe ce altceva. Un alt aspect este că discriminarea rămâne o problemă majoră în industria editorială. Îți este mult mai ușor să publici o carte dacă ești o persoană albă, care corespunde standardelor convenționale de frumusețe. Asta este îngrozitor, pentru că nu are absolut nicio legătură cu valoarea unei cărți. Este greu să fii o femeie tânără în absolut orice domeniu, dar în industria divertismentului este deosebit de dificil. Trebuie să fiu mereu atentă la cât de multe informații despre mine expun online. Din păcate, nu putem fi toate Elena Ferrante.