INTERVIU O altfel de poveste din Ucraina. Ce a aflat Ihor Volochii după o călătorie de 1.500 de kilometri, cu bicicleta, pe linia frontului 

După călătorie, Volochii a realizat un film, „Ride the Line”, care spune poveștile oamenilor din localitățile devastate de război și care a rulat apoi la festivalurile de film din întreaga lume, inclusiv la New York. 

„Uneori, casa este tot ce are un om”

Întors de pe linia frontului, regizorul spune că îl afectează acuzațiile celor care se întreabă de ce localnicii din zonele bombardate nu își părăsesc casele: „Nu prea am chef să comentez politica contemporană, care uneori pare mai degrabă un teatru al absurdului, asemănător filmului Don’t Look Up. Dar ceea ce mă afectează mai mult sunt acuzațiile celor care întreabă: «de ce nu părăsiți orașele și satele de pe linia frontului dacă sunteți constant sub bombardament?»”. 

Discuțiile despre ucrainenii care ar trebui să-și lase în urmă casele au devenit tot mai relevante, în condițiile în care Rusia a avansat încet spre vest, războiul s-a transformat, odată cu proliferarea dronelor, iar Moscova insistă ca Kievul să cedeze mai multe teritorii, pentru a pune capăt războiului. 

Dar cât de simplu este să-ți părăsești casa? 

„Adevărul este că, în acest moment, nu există niciun loc complet sigur în Ucraina. Chiar și orașele aflate la mare distanță de linia frontului, precum Kievul, sunt ținte regulate. Așadar, ce distanță față de linia frontului, ce frecvență a atacurilor sau ce criterii ar trebui să definească momentul în care cineva «trebuie» să plece?”, întreabă el.

„Uneori, casa este tot ce are un om. Și nu este ușor să renunți pur și simplu la tot, mai ales pentru persoanele în vârstă, care s-ar putea să nu aibă unde să se ducă și pe nimeni care să le aștepte în altă parte”, spune Volochii.

„Totul a fost degeaba” 

Bicicleta are avantajul (sau dezavantajul) că nu te izolează în niciun moment de mediul înconjurător. Iar filmul realizat de Volochii arată cum cei doi se „scufundă” în peisajul Ucrainei aflate la marginea frontului: baricade militare pe drumuri, zgomote de bombardamente, localități parțial depopulate, clădiri distruse, oameni traumatizați și multe povești despre moarte. 

Viața care continuă aparent normal, cu oameni aflați în treburile lor și utilaje agricole trecând spre câmp, pe fondul grozăviilor războiului, într-un sat liniștit, în căldura verii, oferă o senzație de irealitate. 

În Trosteaneț, în regiunea Sumî, un localnic, Iura, singurul locatar al unui bloc părăsit, le povestește despre moartea unei bătrâne care a ars în incendiul ce a devastat clădirea după un bombardament, despre discuțiile cu rușii – „Am venit să vă eliberăm” – și despre felul în care supraviețuiește de atunci: „După ce am văzut aici, nimic nu mă mai sperie”.

În Ohtîrka, în aceeași regiune, un alt localnic, Vova, un domn cu figură bonomă, dar fără zâmbet pe chip, le spune despre fiul său „dispărut” într-un atac rusesc asupra unei clădiri militare. 

„Trebuia să termine școala militară, și-a luat permisul de conducere, trăia cu logodnica lui. Mi-a zis: «Tata, o să construim o casă, o să le facem pe toate: educație, diplomă, licență, o să am mult timp liber, o să tragem apă», Și acum totul a fost degeaba”, le spune Vova. 

Lângă Harkov, Liudmila Mihailivna, o femeie de 83 de ani care a lucrat toată viața ca asistentă medicală, le vorbește despre viața complicată de acum, despre fiul pe care l-a pierdut în război și despre tatăl ei, care a murit în al Doilea Război Mondial și a fost îngropat în Germania, în 1945. 

Pentru unii localnici, tragediile din actualul război al Rusiei le continuă într-un fel pe cele din războaiele trecute. „Mi-aș fi dorit ca viața să fie mai bună”, spune femeia în discuția cu cei doi.

Pe drum, cei doi continuă să întâlnească cazuri la fel de dramatice: oameni care au rezistat ocupației rusești în Balaklia timp de 10 luni sau un câine traumatizat de zgomotul bombardamentelor și care are nevoie de pastile pentru a depăși crizele. „Asta e realitatea ucraineană”, observă Volochii. 

Ce își doresc cel mai mult ucrainenii?

Poate că există motive de optimism. 

În Harkov, Sebastian ține cu orice preț să-l întâlnească pe Fuminori Tsuchiko, o legendă locală. Este voluntar japonez, care a sosit în Ucraina în 2022 și a contribuit la strângerea de fonduri din Japonia pentru a sprijini voluntarii ucraineni care distribuie alimente gratuite în oraș.

Tot acolo, Oleksii Grigorenko, un pasionat de ciclism de anduranță, spune că se simte mândru de coeziunea socială din oraș.  

Dar în vreme ce ilustrează reziliența ucrainenilor, filmul este în mare parte o călătorie prin poveștile triste – și de multe ori tragice – ale localnicilor din prima linie. 

„După călătorie, m-am simțit epuizat emoțional și nu am putut începe să lucrez la film o bună bucată de vreme. Dar responsabilitatea față de acele povești nu m-a lăsat să mă odihnesc”, spune Volochii.

Întrebat cum reușesc ucrainenii să treacă peste tragediile trăite, regizorul admite că nu are un răspuns clar pe care să-l fi obținut în timpul călătoriei:

„Poate este vorba despre capacitatea umană de a se adapta la orice condiții. Și, de asemenea, despre nevoia de a-ți continua viața, indiferent de circumstanțe. Câte generații înaintea noastră au fost traumatizate de război și câte milioane de familii trec prin asta chiar acum?”.

Răspunsul la o altă întrebare este probabil mai evident. În discuțiile surprinse în film, oamenii vorbesc despre pace, despre victoria Ucrainei. Ce pare că-și doresc ei? Volochii spune că „în mare parte, totul se reduce la un singur lucru – ca acest coșmar să se termine în sfârșit”.

„Sunt și oameni care au perceput filmul ca pe o formă de propagandă”

Mult peste un milion de soldați ucraineni și ruși au murit, au fost răniți sau au fost dați dispăruți din 2022. La acest total se adaugă victimele civile, foarte multe în Ucraina, unde sate și orașe au fost rase de pe fața pământului. 

În prezentarea de pe platforma Vimeo, unde poate fi văzut filmul, regizorul ucrainean, pasionat de ciclism, are o întrebare, în mare parte retorică: „Îți mai oferă bicicleta acel sentiment de libertate atunci când țara ta se află în război?”.

Prin urmare, cât de ușor mai este să faci în continuare lucruri simple, precum o plimbare cu bicicleta? Pentru Volochii, răspunsul este clar: bicicleta nu se rezumă doar la a fi un mijloc de transport. 

„Îmi iubesc bicicleta. Bicicleta mea înseamnă totul pentru mine. Bicicleta mea este sala mea de sport, biserica mea și scaunul meu cu rotile. Acum, privind înapoi la perioada de dinaintea invaziei pe scară largă, îmi dau seama că timpul petrecut pe bicicletă a fost cel mai frumos din viața mea”, explică el.

Apariția unor oameni echipați cu haine strâmte de lycra, pe biciclete, în mijlocul realității concrete a războiului, este neobișnuită. În cazul de față însă, călătoria cu bicicleta a fost chiar modul în care Volochii a ales să abordeze – diferit – tragedia conflictului. 

„Este greu să-i surprinzi pe ucrainenii care trăiesc această realitate de câțiva ani deja. Așa că am înțeles că filmul ar putea fi, de fapt, mai mult destinat unui public internațional – în special comunităților de cicliști, iubitorilor de aventură și celor interesați de un stil de viață activ. Mi s-a părut o modalitate bună de a ajunge la un public diferit dintr-un unghi ușor diferit – pentru a spune povestea cruzimii și nedreptății care se petrec aici și acum”, spune regizorul

Rezultatul?

Filmul a fost proiectat la festivaluri de film din întreaga lume, printre care legendarul Bicycle Film Festival din New York, Bike Days din Polonia, Paladino d’Oro din Italia și multe altele.  

„În mare parte, oamenii au fost foarte emoționați de film. La unele proiecții din cadrul festivalurilor, am primit chiar ovații în picioare. Deși, desigur, au existat și cei care au perceput călătoria noastră și filmul ca pe o formă de propagandă. La început, am luat astfel de critici destul de personal, dar acum înțeleg că nu poți mulțumi pe toată lumea, iar în era internetului de astăzi, criticile de un fel sau altul sunt inevitabile”, spune Volochii. 

O întoarcere imposibilă

Volochii spune că este greu să mai explice acum cum i-a schimbat războiul viața, „deoarece schimbările se produc treptat și aproape imperceptibil”.

„Dar dacă compari persoana care eram înainte de invazia pe scară largă cu cea care sunt acum, patru ani mai târziu, cred că ar fi vorba de două persoane foarte diferite. Războiul și stresul constant îți afectează, fără îndoială, starea mentală și emoțională”, observă el.

Un lucru pozitiv este că războiul l-a ajutat să înțeleagă cât de importantă este bicicleta pentru el  – și să-și facă planuri pentru o viitoare călătorie în jurul lumii pe două roți.

În orice caz, întoarcerea la călătoria din trecut ar fi imposibilă, în acest moment. 

„Multe dintre orașele și satele prin care am trecut sunt acum, din păcate, ocupate. Există, de asemenea, orașe, precum Herson, unde în prezent este extrem de periculos să te deplasezi, iar în fiecare zi, civili obișnuiți sunt uciși în urma atacurilor cu drone”, spune el.