INTERVIU O cercetătoare româncă din Franța vorbește despre o formă de violență mai puțin cunoscută, care escaladează până la femicid

România a adoptat o lege a femicidului, „o lege care spune adevărul incomod”, după cum a descris-o una dintre inițiatoarele proiectului în plen. Într-un dialog cu HotNews, psiholoaga Andreea Gruev-Vintila, care este coordonatoare de doctorat la Universitatea Paris Nanterre, vorbește despre „un precursor major al tuturor cazurilor de femicid”.

• Andreea Gruev-Vintila este doctor în psihologie socială și autoarea primei lucrări de referință în limba franceză despre controlul coercitiv: „Controlul coercitiv: în miezul violenței conjugale”.
• Controlul coercitiv este un model de comportament care are ca scop supunerea victimei, spune Gruev-Vintila. Deși oricine poate fi victima controlului coercitiv, experta subliniază că victimele sunt, de cele mai multe ori, femei.

„Controlul coercitiv traduce experiența victimelor ca o situație de captivitate, mai degrabă decât de agresiuni fizice. Aceste agresiuni nu lasă neapărat urme, însă apar în contextul unui repertoriu mai larg pe care agresorul îl desfășoară ca să obțină de la victimă un anumit comportament”, explică, pentru publicul HotNews, psiholoaga Andreea Gruev-Vintila. 

Experta este una dintre persoanele care a inițiat, în Franța, un proiect de lege care introduce controlul coercitiv în legislație. Acest comportament fost prima dată consacrat în jurisprudența din Franța în 31 ianuarie 2024, când Curtea de Apel din Poitiers a pronunțat cinci hotărâri care se bazează pe conceptul de control coercitiv. 

Controlul coercitiv, recunoscut în legea din Franța 

În luna ianuarie 2025, proiectul inițiat și de psiholoaga româncă a trecut de Adunarea Națională – cameră inferioară în Parlamentul Francez, au scris Public Senat și Radio France. 

Două luni mai târziu, în luna martie 2025, Andreea Gruev-Vintila era parte a unui grup de cercetători, magistrați și experți consultați cu privire la trecerea noțiunii de „control coercitiv” în dreptul francez. 

Potrivit definiției adoptate de Adunarea Națională, controlul coercitiv corespunde „unor afirmații sau comportamente repetate ori multiple care aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale victimei sau care creează în cazul acesteia o stare de teamă sau constrângere din cauza fricii de acte exercitate direct sau indirect asupra sa ori asupra altora, indiferent dacă aceste acte sunt fizice, psihologice, economice, judiciare, sociale, administrative, digitale sau de altă natură”. 

Un an mai târziu, în martie 2026, Ministerul Justiției din Franța a emis o circulară care obligă magistrații să analizeze „dominația” agresorilor în fața supraviețuitoarelor violenței domestice și obligă recunoașterea „controlului coercitiv” în relația cu victima, potrivit publicației juridice Village de la Justice. 

Controlul coercitiv, studiat pentru prima oară la prizonierii de război

Conceptul, explică Gruev-Vintila, nu provine din studiul violenței conjugale. El a fost studiat în anii ’50, când sociologul Albert Biederman a scris despre prizonierii de război americani care au colaborat cu inamicii, în războiul din Coreea. 

Biderman nu s-a întrebat, însă, de ce s-au supus acești militari inamicului, ci cum au reușit torționarii să obțină supunerea lor. Andreea Gruev-Vintila spune că acest lucru se întâmplă și în cazul femeilor. Sunt adesea întrebate „de ce au rămas”, când întrebarea corectă este „cum au reușit agresorii să le facă să nu plece”.

„Controlul coercitiv funcționează împotriva oricărei ființe umane”, atenționează ea, iar „violența fizică apare abia în ultimă instanță”. 

„Câtă vreme se supune regulilor, este în relativă siguranță”

La prima înțelegere, controlul coercitiv poate părea o formă de violență psihologică. 

Andreea Gruev-Vintila afirmă că formele controlului coercitiv sunt mai grave de atât, pentru că agresorii controlează victima chiar și material. 

Vorbește despre izolare ca primă condiție a controlului coercitiv. Izolarea continuă, apoi, cu supravegherea, amenințările și hărțuirea. Urmează controlul banilor, al timpului, controlul felului în care se îmbracă victimele, în care se machiază, felul în care sunt mame sau felul în care pot folosi spațiul în casă. 

„Toate regulile astea de zi cu zi sunt ceea ce caracterizează controlul coercitiv. Regulile țin de control și, câtă vreme ea se supune regulilor, este în relativă siguranță”, pentru că „femeile sunt așteptate să fie supuse”, spune ea.

Dacă femeia se opune, atunci riscă constrângeri mai puternice sau comportamente violente asupra ei – până la femicid – sau asupra copiilor. 

Controlul coercitiv, precursor al cazurilor de femicid

Potrivit psiholoagei sociale, comportamentele de control coercitiv nu sunt factori individuali, ci „un sistem, pentru că sunt legați între ei și au aceeași finalitate: aceea de a controla victima”.

Controlul coercitiv este „un precursor major al tuturor cazurilor de femicid”, afirmă ea. 

Și spune că cele mai multe femicide apar atunci când femeia pleacă sau vrea să plece – „când controlul agresorului eșuează”.

Societatea sancționează mai prompt ieșirile violente ale femeilor

Întrebată care este procesul prin care un bărbat trece de la control coercitiv la femicid, psiholoaga arată cu degetul spre societate, unde „același comportament este judecat diferit”. 

„Dacă un bărbat se enervează și dă cu pumnul în masă, are voie. Dacă o femeie se enervează și bate cu pumnul în masă, e isterică. Suntem mult mai prompți să sancționăm social acest comportament când el vine de la o femeie”, spune profesoara universitară. 

„Sub privirile noastre, comportamentul de control coercitiv se instalează în timp. Și nu se instalează în mod violent de la început. El se instalează sub pretextul unor comportamente binevoitoare: de exemplu, când bărbatul îi spune femeii să stea acasă, fiindcă el câștigă suficient. Ce se întâmplă dacă ea vrea să facă altfel?”, întreabă retoric. 

Când copiii devin și ei victime 

Psiholoaga afirmă și că această măsură de control este una dintre principalele cauze ale violențelor împotriva copiilor în afara zonelor de război. Mai exact, cartea lui Evan Stark, „Children of Coercive Control”, referință care se găsește și în lucrarea Andreei Gruev-Vintila, arată cum controlul coercitiv al bărbaților asupra femeilor se răsfrânge și asupra copiilor. 

„De multe ori, felul în care lumea prezintă violența conjugală și intrafamilială este sub formă de violență fizică. Ne imaginăm că e o formă de violență care are loc între doi adulți, doi parteneri. Și, mai ales, nu vorbim despre copii”, atenționează psiholoaga socială.

Franța numără anual 250.000 de plângeri pentru violența conjugală, iar 84% dintre ele sunt de la femei. Dintre aceste femei, 82% au copii cu agresorii. „Asta înseamnă că acești copii sunt co-victime”, susține experta. Datele sunt insuficient colectate, dar estimările arată că între 400.000 și 4 milioane de copii sunt co-victime ale controlului coercitiv.

Andreea Gruev-Vintila explică și că, deși agresorii nu au o ostilitate directă față de copii, ei ajung „un fel de armă prin care amenință victimele”, adică pe mame: „Dacă pleci, îți iau copiii”.

De ce se întâmplă lucrul acesta? 

„Cand agresorii simt că nu mai au control fizic, că nu mai au cum să o pedepsească, să o controleze pe mamă, atunci transformă copiii în informatori despre activitățile mamei sau chiar în victime, ca să se răzbune sau să o pedepsească pe aceasta”, spune experta. 

Ea subliniază și nevoia de educație și discuții cu copiii. „Una dintre rezolvările cele mai clare și mai eficace este să vorbim cu copiii despre drepturile pe care le au și să îi respectăm ca și copii”.