INTERVIU O româncă ajunsă judecătoare în Bronx, New York, explică de ce magistrații din SUA spun: „Nu ne dorim să ne pensionăm cât mai repede”

„Nu vorbești cu poliția. Nu le spui nimic”, o învățau părinții în copilărie. În familia Mădălinei Dănescu, neîncrederea în autorități avea o istorie complicată. Bunicul fusese deținut politic în comunism.

Tatăl fugise din România în anii ’80, când ea avea trei ani, fără să-i spună mamei că urma să plece, pentru ca ea să nu fie nevoită să mintă la interogatoriul Securității. Din zilele Revoluției, petrecute la Brașov cu bunica, își amintește păturile puse la ferestre, de teama gloanțelor.

Mai târziu, când familia s-a reunit în America, avertismentul părinților a rămas același: să nu vorbească cu poliția.

Astăzi, Dănescu este judecătoare la New York. Iar printre oamenii care ajung în fața ei îi recunoaște pe cei care au învățat, asemenea ei, să nu aibă încredere în sistem.

Românca de la Housing Court, Bronx, New York 

Am întâlnit-o pe judecătoarea Mădălina Dănescu la instanța pentru litigii locative din cartierul Bronx din New York, pe Grand Concourse, în zona istorică a bulevardului.

În New York, aproximativ două treimi dintre locuințele ocupate sunt închiriate, iar relația dintre proprietar și chiriaș este supusă unor reguli stricte. Nici măcar restanțele la chirie nu îi dau proprietarului dreptul să schimbe încuietoarea sau să scoată pe cineva în stradă: pentru evacuare trebuie să obțină o hotărâre judecătorească.

La rândul lor, chiriașii pot apela la instanță pentru a obține reparații sau pentru a gestiona interacţiunile negative cu proprietarul.

În acest oraș, instanța în care lucrează Dănescu intervine într-una dintre cele mai importante relații din viața de zi cu zi: cea de care depinde păstrarea unei locuințe. În ziua interviului pentru HotNews, avusese 60 de dosare. „O zi obișnuită”, spune Dănescu.

Vorbim despre cum ajungi judecător în New York și despre evaluările prin care trebuie să treacă la fiecare cinci ani pentru a rămâne în funcție. La întrebarea despre pensionare, ezită: nu știe exact condițiile. „Nu ne dorim neapărat să ne pensionăm cât mai repede, pentru că ne place meseria”, explică ea.

„M-am născut în cel mai frumos oraș din România: Brașov”

HotNews: Doamna judecătoare Dănescu, cum ați ajuns în Statele Unite, cetățean american și, în cele din urmă, judecător în New York?
Mădălina Dănescu: M-am născut și am crescut în cel mai frumos oraș din România: Brașov. Mi-a plăcut foarte mult acolo, am fost singurul copil al părinților mei. Când aveam trei ani, tata a fugit din țară și a ajuns în Grecia ca refugiat politic. 

Apoi a obținut statutul de refugiat pentru a veni aici, în SUA. După ce s-a stabilit în Statele Unite, a devenit cetățean american și a putut să ne aducă și pe mine, și pe mama. Asta s-a întâmplat după căderea comunismului. El plecase când eu aveam trei ani, deci prin 1987.

– În 1987, la Brașov, a avut loc un important protest anticomunist…
– Nimeni din familia mea nu a fost membru al Partidului Comunist. Bunicul meu a fost chiar deținut politic. A fost închis pe nedrept și a fost eliberat pentru că intrase în greva foamei. Bunicii mele i s-a spus că, dacă nu le dă informații, nu o va mai vedea niciodată pe mama.

Mama nu a știut că tata urma să plece, pentru că el nu voia ca ea să fie nevoită să mintă când aveau să vină să o interogheze. Mama a fost în stradă în timpul Revoluţiei din 1989.

Eu am locuit cu bunica după plecarea tatălui. Am trecut împreună prin Revoluție: îmi amintesc că puneam pături la ferestre, ca să nu se tragă în clădire, lucruri de felul acesta.

Așa au arătat primii mei ani în România. Nu aveam încredere în sistemul de acolo, așa cum probabil nu au nici mulți alții.

Vrea să le câştige încrederea oamenilor „cu un trecut asemănător cu al meu”

– Cum v-aţi integrat aici, în America?
– De fapt, eu nu voiam să plec. Îmi era dor de bunica, cu care locuisem, dar am venit aici împreună cu mama, ca să fim alături de tata. În cele din urmă, am ajuns să iubesc această țară. Am devenit cetățean american și m-am îndrăgostit de sistemul de justiție de aici. Mi s-a spus mereu că justiția americană era un ideal spre care ar trebui să tindă și alte țări. Era ceva ce noi nu avuseserăm ocazia să trăim, dar pe care îl priveam ca pe un model.

A început să mă fascineze, mai ales la școală, când am studiat mai mult despre instituțiile statului și despre politică. Am lucrat ca asistent juridic încă dinainte să urmez facultatea de drept. Apoi am fost avocată atât pentru chiriași, cât și pentru proprietari. Înainte să devin judecător, am lucrat ca jurist în cadrul instanței. Așa am ajuns aici. 

Unul dintre oamenii care m-au inspirat cel mai mult a fost judecătorul pentru care am lucrat, el însuși imigrant. Venise aici din Guyana, la șapte ani. Este unul dintre puținii judecători musulmani. Exemplul lui mi-a arătat că și eu pot reuși, așa cum a reușit el și cum au reușit alți imigranți.

Vreau să mă asigur că oamenii care vin aici și au un trecut asemănător cu al meu, oameni care poate nu au încredere în sistem, pleacă simțind că de data aceasta au avut parte de o experiență diferită.

„Cu siguranță, țara este mult mai modernă decât era înainte”

– În familie, părinții v-au vorbit despre România mai ales prin prisma trecutului ei comunist. Cum vedeți România astăzi?
– Din anii pe care i-am trăit acolo, jumătate au fost în comunism, iar jumătate după căderea lui. Așadar, am prins ambele perioade. Viața mea nu s-a schimbat foarte mult atunci, pentru că eram copil. Impactul asupra mea nu a fost la fel de mare ca asupra mamei sau a bunicii.

Multă vreme m-am întors în fiecare vară și stăteam toată vara, pentru că îmi era dor de bunica. Am revenit în vizită de destul de multe ori.

România s-a schimbat mult. Este mult mai modernă, mult mai occidentalizată și, din ce se vede din afară, funcționează într-o măsură mult mai mare ca o republică democratică. Cred, fără îndoială, că multe lucruri s-au schimbat în bine. Aud că acum sunt și supermarketuri mari! Prima oară când am intrat într-un supermarket în România a fost în 2017. De atunci nu am mai revenit. Dar, cu siguranță, țara este mult mai modernă decât era înainte.

„A nu face nimic poate provoca mai mult rău decât a încerca și a greși”

– Ce v-a motivat pe dumneavoastră și ce l-ar putea motiva pe un tânăr american sau român să urmeze o carieră în justiție?
– Pentru mine au contat atât experiențele din România, cât și ceea ce am învățat aici. În România, am crescut cu ideea că nu trebuie să am încredere în sistem: „Nu vorbești cu poliția. Nu le spui nimic”. Chiar și după ce am ajuns aici, părinții îmi spuneau: „Nu vorbești cu poliția”.

Apoi, la școală, înveți și despre neajunsurile justiției americane. Sistemul a făcut progrese mari, dar încă nu este perfect.

Motivația vine de aici: vezi lucruri despre care simți că trebuie schimbate? Vezi lucruri care ți se par greșite? Atunci de ce să nu contribui la rezolvarea lor, în loc să nu faci nimic? Pentru că a nu face nimic poate provoca mai mult rău decât a încerca și a greși. Dacă îți pasă cu adevărat de lucrurile care trebuie schimbate și vrei să vezi acea schimbare, atunci trebuie să fii tu acea schimbare.

„Puterea judecătorească este cea în care oamenii au cea mai mare încredere” 

– Încrederea românilor în justiție este destul de scăzută. Și Statele Unite au probleme cu încrederea în instanțe, dar aici există o lungă tradiție democratică. Ce ar putea învăța România din experiența americană? Cum câștigă și cum păstrează instanțele încrederea oamenilor?
– Așa cum ați spus, și noi, în Statele Unite, avem dificultățile noastre. Există trei puteri principale în stat: executivă, legislativă și judecătorească. În ciuda problemelor din sistemul american, cred că puterea judecătorească este cea în care oamenii au cea mai mare încredere.

Poate să vă placă sau nu președintele, poate să vă placă sau nu legislativul. Dar chiar şi atunci când nu le place judecătorul sau nu sunt mulțumiți de rezultat, cei mai mulți oameni respectă în continuare sistemul de justiție de aici.

La Housing Court, de exemplu, unul dintre mecanismele prin care ne asigurăm că rămânem corecți și imparțiali este procedura de reînnoire a numirii, prin care trecem o dată la cinci ani.

Așadar, nu trecem doar prin evaluarea inițială, ci o reluăm la fiecare cinci ani. Știu că alți judecători trec printr-o asemenea procedură o dată la zece ani. Judecătorii aleși poate că nu trec din nou prin aceeași evaluare, dar au fost aleși democratic de cetățeni, iar principiul este același.

„Facem tot ce putem ca să aplicăm corect legea”

Cele mai importante lucruri în justiție sunt imparțialitatea, transparența și absența prejudecăților. În sistemul american există convingerea că, atunci când ajungi în fața instanței, nu vei fi dezavantajat doar pentru că ai anumite convingeri politice.

Este posibil ca judecătorul să nu vă simpatizeze. Este posibil ca nici dumneavoastră să nu vă placă judecătorul. Dar, indiferent de sentimentele noastre față de lege sau față de părțile din fața noastră, facem tot ce putem ca să aplicăm corect legea, așa cum o înțelegem, și să ajungem la cel mai bun rezultat posibil pentru ambele părți. Asta contează cel mai mult: imparțialitatea și transparența.

Cât stă un dosar în instanţă

– Durata proceselor este o temă de dezbatere importantă în România. Cât așteaptă, de obicei, cineva până la o soluție în instanța dumneavoastră sau, în general, într-o instanță americană?
– Depinde foarte mult de instanță. Știu că și în statul New York există dosare la Curtea Civilă sau la Curtea Supremă care pot dura cu mult peste un an, mai ales la Curtea Supremă.

Dacă este un litigiu complex, cu reguli privind desfășurarea procesului și documente pe care fiecare parte are dreptul să le obțină înainte de judecata propriu-zisă, în cazul în care se ajunge acolo, poate dura ani.

La Housing Court, însă, lucrăm în ceea ce se numește o procedură simplificată, adică una mai rapidă. Cele mai multe dosare se soluționează prin înțelegerea părților în câteva luni. Asta nu înseamnă însă că dosarul se închide definitiv în ziua în care ați ajuns la o înțelegere. Să luăm, de exemplu, un dosar de neplată a chiriei. 

Dacă încheiați un acord prin care vă angajați să plătiți banii în două luni, puteți reveni și depune o cerere de prelungire a termenului. Se întâmplă destul de des. Așadar, și aici un dosar poate dura un an până se încheie definitiv, dar înțelegerea inițială se obține destul de repede, de cele mai multe ori în câteva luni.

Durata este puțin diferită față de trecut, din cauza urmărilor pandemiei de COVID. Dosarele încă se soluționează ceva mai greu decât înainte. Totuși, Housing Court este o instanță mai rapidă, tocmai pentru că folosim această procedură sumară. Din acest motiv, nu suntem comparabili cu celelalte instanțe.

„Instanţele nu se preocupă de ce se discută în presă sau în politică”

– Cum răspunde sistemul de justiție criticilor publice din presă sau din societate?
– Nu sunt deloc familiarizată cu modul în care lucrează presa, pentru că aceasta este prima mea interacțiune cu jurnaliștii. Probabil ar fi o întrebare mai potrivită pentru departamentul de relații cu presa. În general, nu mă preocupă nici politica, nici presa. Rolul meu este să aplic legea, așa că acestea nu sunt lucruri de care țin cont în activitatea mea.

Jurnaliştii pot să asiste la ședințele de judecată, să observe ce se întâmplă și să scrie articole. Și o fac, pentru că suntem transparenți. Asta este important.

„Libertatea presei este unul dintre principiile fundamentale ale libertății în America și ale Constituției”

– În România, Secţia de judecători a CSM crede că există prea multă dezbatere pe teme juridice în presă și în societate. Cum se întâmplă aici, în SUA?
– Din experiența mea și din ceea ce am văzut la colegii mei, asta nu a fost niciodată o problemă. Presa este liberă să relateze și să spună ce dorește. Libertatea presei este unul dintre principiile fundamentale ale libertății în America și ale Constituției. Nu contează dacă ceea ce spune presa este exact, corect sau dacă suntem ori nu de acord. Este vorba despre principiul presei libere, iar jurnaliștii au acest drept.

Ceea ce se discută în presă și în politică poate avea mai multă relevanță în marile procese penale, dar mai puțin aici. Sunt însă opiniile publicului și ale presei. Nu este ceva de care instanțele să se preocupe.

„Publicul să dezbată legea și modul în care se aplică”

– Magistraţii spun că prea multe articole de presă critice afectează buna funcționare a sistemului…
– Cred că este important ca publicul să dezbată legea și modul în care se aplică. Este important să discutăm dacă este aplicată corect. 

Fiecare trebuie să se preocupe să fie tratat corect în instanță: de judecători și de întregul sistem. 

De aceea, oamenii trebuie să iasă la vot. Dacă un judecător candidează pentru o funcție aleasă, trebuie să se informeze despre persoana pe care o aleg. Dacă este vorba despre un judecător care urmează să fie numit, pot lua legătura cu comitetele care fac evaluarea.

Procedura noastră de numire are o etapă în care se publică într-un ziar numele judecătorului luat în considerare, iar oamenii au posibilitatea să transmită observații despre el. Este important. 

Dezbaterea publică a fost întotdeauna importantă, nu doar în justiție, ci pentru idealul american în general. Nu este ceva de care să ne ferim sau de care să fugim.

„Nu ne dorim să ne pensionăm cât mai repede”

– În România există şi o dezbatere despre vârsta de pensionare a magistraţilor. Dumneavoastră când vă puteți pensiona și când se pensionează, de obicei, judecătorii? Puteți rămâne în activitate mai mult?
– Sigur că poți rămâne în activitate mai mult. Cred că pentru judecători există totuși o limită maximă de vârstă, dar nu cunosc exact aceste reguli. Știu că trebuie să lucrezi un anumit număr de ani pentru a beneficia de pensia integrală. Cred că sunt cel puțin 20 de ani. (În sistemul de pensii pentru angajații publici ai statului New York, pensionarea fără penalizare este posibilă, în general, la 62 sau 63 de ani, în funcție de data intrării în sistem. Nu există o condiție generală de minimum 20 de ani de vechime, n.r.)

Cei mai mulți dintre judecătorii pe care îi cunosc vor să lucreze în continuare. Nu ne dorim neapărat să ne pensionăm cât mai repede, pentru că ne place meseria și ne place ceea ce facem. Mai degrabă rămânem în activitate decât să încercăm să ieșim mai devreme la pensie.

„Avem zeci de dosare în fiecare zi. De exemplu, astăzi am avut 60”

– Ne puteți descrie o situație obișnuită de la instanța care soluționează litigiile dintre proprietari și chiriași? Ce probleme îi aduc pe oameni aici și ce puteți decide dumneavoastră?
– Housing Court este o instanță destul de aparte. Cred că este una dintre puținele de acest fel din Statele Unite. Sistemul locativ și legislația în domeniu sunt foarte complexe în New York. De aceea, avem o instanță de sine stătătoare, cu o competență limitată: ne ocupăm exclusiv de litigii între proprietari și chiriași.

A fost înființată cu mulți ani în urmă pentru ca chiriașii să-i poată chema în judecată pe proprietari, ca să obțină reparațiile de care aveau nevoie sau atunci când erau hărțuiți. Ulterior, competența instanței a fost extinsă pentru a cuprinde orice litigiu între proprietari și chiriași. 

Avem în continuare o sală de judecată dedicată acțiunilor introduse de chiriași împotriva proprietarilor. Însă, în prezent, cele mai multe dosare sunt deschise de proprietari împotriva chiriașilor.

Sunt fie dosare în care proprietarii cer plata chiriei restante, fie ceea ce numim „holdovers”, în care solicită să reintre în posesia apartamentului sau a spațiului ocupat de chiriaș, din diverse motive: încălcarea contractului de închiriere, un comportament care îi deranjează pe ceilalți. Acestea sunt tipurile de litigii de care ne ocupăm.

Nu judecăm alte categorii de cauze: acțiuni obișnuite în despăgubiri, dosare de familie sau penale. Acestea nu țin de noi.

„Oamenii trebuie să simtă că problema lor a fost auzită și să plece fie cu o soluție, fie măcar cu o înțelegere mai bună a procedurii”

Dar avem zeci de dosare în fiecare zi. De exemplu, astăzi am avut 60, ceea ce este destul de obișnuit aici. Ritmul este alert, uneori devine agitat, dar totul se desfășoară într-un cadru organizat, în care fiecare știe ce are de făcut și își îndeplinește rolul. 

Judecătorii se bazează, bineînțeles, pe personalul instanței: juriștii care ne asistă, agenții de ordine și grefierii. 

Trebuie să lucrăm cu toții împreună pentru ca lucrurile să funcționeze și pentru ca fiecare să aibă ocazia să fie ascultat. 

Oamenii trebuie să simtă că problema lor a fost auzită și să plece fie cu o soluție, fie măcar cu o înțelegere mai bună a procedurii. Dacă au venit cu emoții sau îngrijorări, să plece măcar cu sentimentul că înțeleg ce se întâmplă și că cineva și-a făcut timp să-i asculte.

„Nimeni nu este obligat să accepte o înțelegere”

– Să spunem că cineva pierde un proces în sala dumneavoastră și, bineînțeles, pleacă nemulțumit de rezultat. Ce se întâmplă concret acolo, astfel încât să poată spune totuși: „Am fost tratat corect”?
– Eu lucrez într-un complet care se ocupă de soluționarea cauzelor prin înțelegerea părților. Aici nu se desfășoară judecata propriu-zisă. Cele mai multe dosare din sistemul american, inclusiv de aici, se încheie printr-o înțelegere, fără să se ajungă la judecată. Oamenii aleg această variantă. 

Așadar, persoana respectivă, fie că este proprietar, fie că este chiriaș, a ales să încheie o înțelegere. Când parcurg împreună cu părțile termenii acordului – și facem asta pentru fiecare acord, ca să ne asigurăm că ambele părți îl înțeleg –, le explic că nimeni nu este obligat să accepte o înțelegere.

Aveți dreptul să mergeți la judecată, le spun. Dacă acceptați o înțelegere, este alegerea dumneavoastră. Asta înseamnă că ambele părți își soluționează pe această cale pretențiile sau apărările pe care le-ar putea invoca.

Când un adult are informațiile necesare și ia o decizie în cunoștință de cauză, alegerea îi aparține. Este o decizie pe care a luat-o singur. Instanța nu îl obligă. Tot ce putem face este să le oferim oamenilor informațiile de care au nevoie ca să decidă în cunoștință de cauză.

Cum ajungi judecător? „Ești verificat temeinic, atât în privința trecutului personal, cât și a caracterului”

– Cum ajunge cineva judecător aici? Ce trebuie să demonstreze înainte să i se încredințeze o asemenea responsabilitate?
– Judecătorii de la Housing Court sunt numiți în funcție. Există și judecători aleși, cum sunt cei de la Curtea Civilă a oraşului New York sau de la Curtea Supremă, dar nu este cazul nostru. Noi suntem numiți.

Procedura de numire este foarte riguroasă, are mai multe etape și presupune numeroase interviuri. Există un comitet consultativ alcătuit din persoane fără un interes personal în numirea candidatului, care reprezintă ambele părți: reprezentanți ai proprietarilor, ai chiriașilor, dar și persoane care nu sunt neapărat asociate vreuneia dintre părți. Trecem și printr-o evaluare a Baroului din oraș, din care fac parte avocați locali. Apoi avem interviuri și cu judecători aflați în funcții de conducere.

Trebuie să treci prin toate aceste etape ca să fii numit. De asemenea, Departamentul de Investigații îți verifică trecutul. Ești verificat temeinic, atât în privința trecutului personal, cât și a caracterului și a aptitudinilor necesare pentru a fi judecător. Vor să se asigure că ai temperamentul potrivit, experiență, imparțialitate și că ești transparent pe tot parcursul procedurii. Este foarte important, pentru că nimeni nu este perfect.

Chiar dacă ai în trecut anumite incidente, ceea ce contează este să fii sincer, să explici ce s-a întâmplat și să fii transparent.

Ce fac oamenii care vin fără avocat

– Ne puteți descrie o situație în care v-a fost greu să luați o decizie?
– Housing Court este diferită de alte instanțe. La Curtea Civilă a orașului New York sau la Curtea Supremă, litigiile sunt despre bani, contracte, companii. Dar la Housing Court, ca și la instanțele de familie sau la cele penale, problemele țin mai mult de viața personală.

Într-un proces penal este în joc libertatea ta. Într-un dosar de familie este vorba despre copilul tău, despre soțul sau soția ta. Iar la Housing Court este vorba despre casa ta. Sunt lucruri mult mai personale, care îi afectează emoțional mult mai puternic pe oamenii din fața noastră.

La Housing Court, mulți chiriași vin fără avocat. Nu există un drept la avocat în același sens ca în materie penală. Facem eforturi mari pentru ca toți cei care îndeplinesc condițiile să beneficieze gratuit de un avocat, dar nu există o obligație constituțională în acest sens.

Nu toți cei care îndeplinesc condițiile primesc un avocat, pentru că nu sunt suficienți. Așa că în fața noastră ajung mulți oameni care se reprezintă singuri. Sunt și mici proprietari care nu își permit un avocat și vin singuri în instanță. Este, așadar, un proces cu o încărcătură emoțională mult mai mare, iar aplicarea legii devine dificilă.

Nu trebuie doar să aplici legea, ci să ții cont și de situația personală a oamenilor. Încerci să nu spui mecanic: „Așa este legea”. Vrei să ajungi la cea mai bună soluție pentru ambele părți, una corectă pentru toți. Nu vrei să scoți un om în stradă prima dată când revine în instanță și cere mai mult timp ca să plătească. Vrei să ții cont de situația lui. Dacă este o mamă singură care și-a pierdut locul de muncă și se străduiește să strângă banii necesari pentru a-și plăti chiria, poate că vrei să-i mai dai șanse să achite restanțele și să încheie dosarul.

Când aplici legea „cu compasiune” față de ambele părți

Dacă în fața ta este o persoană în vârstă, cu un venit fix, poate că vrei să-i mai dai timp ca să vadă dacă se încadrează într-un program care o poate ajuta cu plata chiriei. 

Dacă ai un mic proprietar care spune: „Doamnă judecătoare, au trecut cinci ani și nu mi-au plătit. Acum îmi achit rata la casă cu cardul de credit și sunt pe cale să-mi pierd locuința”, poate că vei fi mai puțin dispusă să mai acorzi o amânare.

Sunt împrejurări și situații pe care trebuie să le luăm în considerare la Housing Court și care sunt foarte dificile, pentru că nu țin doar de lege, ci și de echitate, adică de ceea ce este corect. Această instanță este diferită tocmai pentru că trebuie să aplici legea cu compasiune față de ambele părți. Asta este partea dificilă.