INTERVIU Peripețiile filmului românesc „Jaful Secolului” în Olanda: „În Kunsthal, în muzeul în sine nu ne-au lăsat să filmăm. Numai dacă treci prin zonă și se vorbește română, ăia se sperie”

Tudor Reu este producătorul filmului ,,Jaful Secolului”, regizat de Teodora Mihai și scris de Cristian Mungiu. El povestește, într-un interviu pentru HotNews, despre etapele de producție ale filmului și explică de ce nu a fost filmat în Olanda, ci într-un muzeu din Belgia, cu tablouri false. 

• „Totul este o alegere în viață. Poți să alegi ce vrei să faci, cum vrei tu să faci bani. Când te duci în Occident, poți să faci bani pe cale cinstită”.
• Subiectul de la care a pornit filmul – furtul de către o bandă de români a șapte tablouri de Van Gogh, Picasso, Gauguin, Matisse și Monet din muzeul Kunsthal din  Rotterdam. Pelicula a ajuns propunerea României la Premiile Oscar 2026. 
• Și o știre de la Tudor Reu: „Pregătim amintirile din „Epoca de Aur 3”, o serie nouă, pe care vrem să-l filmăm la anul”.

Premiera internațională a filmului „Jaful Secolului” a avut loc la Festivalul de Film de la Varșovia, unde filmul a fost premiat. În România, va rula în cinematografele din toată țara începând cu 23 septembrie.

-Cum a început proiectul cu scenariul scris de Cristian Mungiu și regia semnată, de data asta, de Teodora Mihai, iar dumneavoastră producător?
-Cristian avea povestea în cap de mult. După ce noi am co-produs debutul Teodorei Mihai cu filmul  ,,La Civil”, care a luat premiul Un Certain Regard chiar la Cannes, acolo, stând de vorbă, noi i-am propus Teodorei să facă regia, pentru că, întâmplător, Teodora este regizoare belgiană de origine română și trăiește chiar acolo. 

Chiar zicea „eu sunt regizoare belgiană doar când iau un premiu, în rest sunt o româncă în Belgia, oricum ar fi”. Neintegrarea asta de sută la sută, ea a simțit-o tot timpul pe pielea ei și atunci ni s-a părut o idee bună să regizeze ea filmul. Asta a accentuat cumva filonul ăsta suveranist, în 2021, nu știam noi să existe suveraniști în România, dar atmosfera asta a „românului frustrat” în Occident o simțeai de atunci.

Teodora Mihai, regizoarea filmului, are ea însăși o poveste a migrantului România – SUA – Europa

–Cum s-a raportat Teodora Mihai, regizoarea, la povestea scrisă de Cristian Mungiu?
-Teodora are și povestea ei personală. Părinții ei au plecat la începutul anilor ’90, când era foarte mică. Au plecat în Belgia la cules de căpșuni, deci au fost primii „căpșunari”. Ea a crescut acolo în anii ’90. E o chestie foarte personală, până la urmă, pentru ea. 

În anii ’90, a fost victimă a bullying-ului rasist. Pe atunci, era un partid extremist (n.r. – Centrumpartij ’86)  mai puternic decât ăsta din Olanda de acum, partid care a și fost interzis, dar care s-a reînființat sub tot felul de alte denumiri și forme. Deși a făcut facultatea de film în America și are doi copii în Belgia, niciodată nu a fost integrată ca o belgiancă. 

Atunci, simțind chestia asta, evident că a fost mult mai aproape de „băieții ăia” (n.r. – personajele din film), care n-au vrut niciodată în viața lor să fie olandezi sau belgieni. Ei s-au dus să găsească o metodă de a face bani mai simplu decât să te duci să dai cu mopul. 

Noi aveam o vorbă când pregăteam filmul: „Ei sunt la fel de cetățeni europeni ca și Regina Olandei”. Adică sunt, până la urmă, niște oameni care s-au născut în Europa și sunt cetățeni ai Uniunii. 

Acum, e alegerea aceea: „ce faci?”. Na, fiecare are alegerea lui. Probabil, personajul reieșit din Macrina Bârlădeanu este, în continuare, pe un site, în continuare escortă, trăiește acolo, în apartamentul ei. Și fata, în continuare, face jobul ăsta.

„Totul este o alegere în viață”

– Toate personajele pleacă de la situații adevărate. După părerea dvs, sunt parte din deficiențele cărui sistem?
– Nu e deficiența niciunui sistem. Totul este o alegere în viață. Când te duci acolo, poți să alegi ce vrei să faci, cum vrei tu să faci bani. 

Când te duci în Occident, poți să-i faci pe cale cinstită. Ea îi face pe cale cinstită, pentru că fata asta face o meserie care în Olanda e legală. Absurd, dar face asta (n.r. – personajul interpretat de Macrina Bârlădeanu). Decât să fie, nu știu, recepționeră sau femeie de serviciu, a ales asta.

„Noi eram radicali spre dreapta, voi sunteți radicali spre stânga”

– Vezi generația tânără ca fiind radicală?
– Orice generație tânără e radicală, nuanțele apar pe măsură ce crești, noi eram foarte radicali spre dreapta, voi sunteți mai radicali spre stânga. 

Normal că nu e normal să furi, cel mai normal e să-ți educi oamenii și nu să-ți ridici palme în cap și să spui „uite ce fac străinii și ce zic despre noi”, când noi n-am fost în stare să ne educăm pe noi. 

Eu am o problemă cu expresiile astea „hoțoman”, „hoț mic”. Tradu tu asta în engleză sau în franceză. Nu sună cum trebuie! La noi spune: „hai mă, ce-a făcut mare lucru?” Stop! De aici trebuie să începi. 

La noi, ești în țara în care se devalizează hârtia igienică la toaletă și săpunul lichid. Problema e educația, asta e tot și s-a văzut foarte bine cu toate alegerile care au fost: oamenii au nevoie de nevoile simple. Cu cât sunt mai evoluați, cu atât au mai multe nevoi. 

Filmul nu educă, dar te pune în stare de reflecție

– Poate filmul să ofere genul ăsta de educație?
– Nu. Filmul te pune pe gânduri, te gândești un pic, dar nu poate să aibă o misiune de genul ăsta. Filmul se adresează tuturor. Întrebarea este cine îl vede și ce înțelege din ce vede. Zece oameni descifrează această operă în funcție de educația lor și de ceea ce au în spate.

– Ce fel de întrebări morale și-a propus filmul să ridice publicului?
– Nu știu dacă și-a propus asta. Vezi filmul și fiecare înțelege din el ce vrea să înțeleagă și ce poate să înțeleagă. Tot ce scrie Cristian, în general, pleacă de la premisa că eu spun în față și tu treci prin filtrul tău, decizi și te duci în câte straturi de înțelegere vrei.

N-au filmat în Kunstal, ci în Muzeul Africii, din Tervuren, Belgia

– Cum ati pus la cale producţia filmului să puteţi filma în atâtea locuri?
– În Kunsthal, în muzeul în sine nu ne-a lăsat să filmăm. Numai dacă treci prin zonă și se vorbește română, ăia se sperie. În Belgia am căutat două muzee unul lângă altul, așa era și în povestea noastră. Acum trebuia să găsim ceva care să semene foarte tare, neavând voie să mergem acolo, și am luat toate muzeele care aveau cât de cât ceva asemănător din Belgia, pe rând, și am găsit Muzeul Africii. 

Acest palat superb pe care tu l-ai văzut este muzeu, iar cubul de sticlă în care noi am făcut expoziția – care seamănă cu o ladă de la Kunsthal, în Rotterdam – este de fapt o anexă prin care intri: se vând biletele, apoi este intrarea, are o cafenea, un magazinaș de suveniruri și intrarea propriu-zisă; pe dedesubt, prin subsol, au făcut legătura cu muzeul.

Și asta ne-a ajutat mult la poveste, pentru că, fiind un muzeu al Africii, de fapt este un muzeu care aduce mult aminte de colonizarea pe care au făcut-o belgienii.

Belgienii sunt celebri pentru ce au făcut în Congo, au fost de o cruzime rară și de aici s-a născut și latura asta a poveștii. Asta iarăși e mai mult pentru cunoscători, inclusiv muralul din spate, în momentul în care vorbesc, este din vremea colonizării. Acum, în momentul ăsta – cancel –  toată lumea dă muralul jos de pe perete, dărâmă statuia, își cere scuze pentru străbunicul care a omorât negrii în Africa.

Scenografa Simona Pădurețu a „pictat”

– Cum ați rezolvat din punctul de vedere al producției tablourile furate?
– N-am putut să le replicăm, unele sunt încă protejate de drepturi de autor, unele sunt invenții. Scenografa Simona Pădurețu este absolventă de Arte Plastice, este extrem de talentată și ea le-a pictat. Tablourile ei vor fi și la premiera din București.

– Cum ați realizat selecția pentru roluri?
– Rareș Andrici a fost alegerea lui Cristian. Noi filmaserăm cu el la „Bacalaureat” și era un copil care „dădea bună ziua și la ușă”, iar Cristian a zis „băi, aveți încredere în mine”. Eu tot îmi spuneam că „măi, asta este prea timid”. I l-a propus pe Rareș lui Teo, Teo nu-l cunoștea deloc, dar în cele din urmă a fost o mare surpriză. Rareș Andrici e o mare surpriză. L-a ras în cap și, iată, ce a ieșit!

Pe Ana Maria Vartolomei și-au dorit-o foarte mult pentru rol și Teo, și Cristian și era și ideea asta că acesta va fi primul rol în limba română al Anei Maria Vartolomei. Pe Macrina o cunoșteam de la „R.M.N”. Ionuț a apărut la un casting deschis la „Les Films de Cannes à Bucarest” și de pe scenă l-am luat, iar Robert Iovan este actor la Craiova, la Teatrul Colibri, pentru el este împlinirea profesională.

El a făcut actorie acolo și l-a găsit Cătălin Dorda, directorul de casting, care cu Cristian face casting dintotdeauna. L-a cunoscut uitându-se la niște poze din generațiile trecute și i s-a părut interesant. A făcut un Zoom, Robert nu credea că face Zoom cu Mungiu, credea că se face mișto de el. Și de acolo, aia a fost. De la TikTok-urile lui cu băiețeală din Craiova să ajungi în film la Mungiu.

Dubla viață a „Jafului secolului”

– Au fost evenimente neprevăzute?
– Nu, n-a fost nimic atât de neobișnuit în astea 30 de zile de filmare care să schimbe ceva atunci. Am filmat 15 zile și în România am filmat jumătate. În țară, casa lor e plasată în Deltă, teoretic. Nu ne-am dus în Deltă însă pentru că era scump, dar și pentru că cădeau drone și era război, iar Teodora nu voia să-și aducă copiii acolo, și atunci am făcut casa pe lângă București.

Biserica e pusă, în afară de momentul în care chiar o vezi pe ea cu adevărat și interiorul ei și cum era; atunci când o ai undeva în cadru, ea e pusă din grafică. Iar cadrul ăla din dronă de la început este compus din patru locații diferite. El nu există, este un loc compus.

– Cât de dificil este să vii cu un astfel de film în competiții sau festivaluri, având în vedere tematica lui?
– În Europa de Est nu a fost greu, n-a fost greu nici la Varșovia, la Sofia n-a fost greu, iarăși la Tokio nu a fost greu. Iar Anamaria Vartolomei a luat premiu la Tokyo. 

Știi unde e greu? În Occident, inclusiv  la International Film Festival Rotterdam (IFFR). Filmul a avut o primire bună la public, dar ei, lectorii, au fost un pic reticenți la început. Sunt niște sensibilități și nimeni nu le poate spune așa, dar e complicat când cineva te judecă. 

Noi am refuzat inclusiv o selecție la Locarno, pentru că era într-o secțiune mai mică și am preferat să începem la Varșovia, unde lumea iubea foarte tare filmul. Dar a fi mers și la Locarno, am mers și la Oostende, la festival. Filmul are o viață în Occident.

„Lumea din România a început cât de cât să vină la film”

– De ce credeți că anumite filme nu trec sau altele sunt direcționate către alte categorii?
– Este speculație, nu știu să-ți zic. Fiecare festival are selectorii lui, nu știi niciodată. Am încercat să ducem filmul spre public. Am încercat să-l ducem și în zona asta mai de heist film, de glumă 

Eu îmi doresc ca el să fie văzut de public pentru că viața asta de festival, ok, el circulă, dar tu nu faci un film pentru festivaluri, tu faci un film să vină lumea la el. 

Acuma, în contextul în care în România lumea a început cât de cât să vină la film. Eu asta mi-aș dori, să se trezească o oarecare curiozitate și din gură-n gură să funcționeze această chestie și oamenii să vină să intre în sală, să vadă filmul.

„Cristian Mungiu nu-ți dă concluziile, te pune pe gânduri”

– Dumneavoastră lucrați de mult cu Cristian Mungiu, știu că el a fost și jurnalist la radio. Cum îl percepeți sau cum l-ați descrie?
– E foarte, foarte ancorat în prezent, în realitate, și are o capacitate extraordinară de a înțelege oamenii și de a empatiza. Are o adâncime fantastică și citește foarte bine oamenii, situațiile, poveștile. El tot timpul o să te pună pe gânduri, îți prezintă ceva și te pune pe tine apoi să gândești. Nu-ți dă concluzii.

– Poate fi făcut  un film cu o producție mai mică?
– E greu, atâta timp cât tu filmezi în Belgia, în Olanda. Una e că vii la Cluj și filmezi la Cluj și alta e că nu știi. Radu Jude are un stil mai crud și mai ciné-vérité de a face film. La noi au fost mai multe, au fost niște interioare, niște apartamente, niște actori de acolo, noi l-am făcut cu mult mai puțini bani decât crede lumea cu cât l-am făcut. Adică e bine să vezi valoarea producției acolo, altfel vrei să arăți niște tablouri, dar tu n-ai bani să pictezi niște tablouri.

Ce urmează? Despre filmul cu Sebastian Stan

– Cum decurge acum munca dumneavoastră și ce ne puteți spune despre proiectul cu Sebastian Stan?
– Proiectul cu Sebastian Stan este e în montaj, o să-l vedeți la anul. E filmat în Norvegia și jucat în norvegiană, engleză și română cu Renata Renzi, care e o actriță excepțională. 

Dar, între timp, pregătim amintirile din „Epoca de Aur 3”, o serie nouă, pe care vrem să-l filmăm la anul. Tocmai am câștigat la CNC cu Corneliu Porumboiu, regizor român de expresie franceză, cu o comedie franțuzească. 

Este cu totul altceva față de ceea ce a făcut. Mai avem filmul lui Daniel Sandu, continuarea filmului „Un pas în urma serafimilor”, noul film, care urmează să apară în 2026, se va numi „Heruvimii” și este despre școala de viitoare preotese de pe lângă Agapia.