INTERVIU Poliția explică părinților ce face în cazurile elevilor care prezintă semne de radicalizare ideologică. „Autoritățile nu se duc a doua zi să ia elevul din clasă”

Cum au fost instruiți profesorii

Elevul de 13 ani care pe 19 octombrie a rănit cu un briceag o profesoară și un coleg, într-o școală gimnazială din Bistrița, învăța într-o unitate ai cărei consilieri școlari fuseseră instruiți să recunoască semnele radicalizării, conform publicației Snoop. 

Cursurile de instruire făceau parte din „Previsio”. Acesta este un program prin care Serviciul Român de Informații (SRI) a pregătit profesorii din școli. Proiectul a avut o finanțare europeană de aproape un milion de euro. La el au participat profesori, inspectori, consilieri școlari și angajați ai Ministerului Afacerilor Interne (MAI), conform Snoop.

În Previsio a fost trainer și polițistul Mircea Tonița, șeful Serviciului de Investigare a Infracțiunilor de Terorism din IGPR. 

Tonița și colega sa, comisarul-șef Mădălina Mărgineanu, șefa Biroului de Investigare a Infracțiunilor Motivate de Ură, explică ce se întâmplă după ce un profesor atrage atenția asupra unui elev. Ei spun de ce majoritatea cazurilor nu ajung în instanță și ce fenomen nou îi îngrijorează la fel de mult.

Prima parte a interviului, despre cum sunt recrutați copiii prin jocuri și rețele sociale, a fost publicată pe 28 octombrie.

„Suntem polițiști, nu putem fi la curent cu toate, cu terorismul, cu tâlhăriile, cu omorurile; fiecare are o specializare”

HotNews: În ultimele luni s-a vorbit în spațiul public despre proiectul „Previsio”, în care Ministerul Afacerilor Interne este partener. Ce contribuții ați avut la acest program de prevenție?
Mircea Tonița: De fapt, sunt două programe, „Previsio” și „Previsio 2”, ambele cu fonduri europene. Liderul este Serviciul Român de Informații, iar Ministerul de Interne este partener.

Scopul primului program era problema radicalizării în mediul preuniversitar: să aducă fenomenul la cunoștința celor din învățământ, a cadrelor didactice și a personalului de specialitate, consilieri școlari, psihologi școlari.

Al doilea program, „Previsio 2”, se îndreaptă tot spre zona învățământului. În ambele au fost instruiți și oameni din Ministerul de Interne, prin Direcția de Siguranță Școlară, pentru că ei sunt, prin natura lor, mai aproape de zona aceasta.

Suntem polițiști, nu putem fi la curent cu toate, cu terorismul, cu tâlhăriile, cu omorurile; fiecare are o specializare. Împreună cu SRI îi instruim pe colegii din celelalte structuri, ca ei să meargă mai departe în școli și să stea de vorbă cu profesorii și consilierii care n-au putut fi instruiți direct. Sunt limitări bugetare: nu poți aduce mii de profesori sau sute de consilieri într-un singur loc.

„Noi te instruim pe tine, te duci la școala ta”

S-au făcut sesiuni cu câteva sute de persoane din toată țara, ca să poată transmite mai departe informațiile. Ăsta e și scopul, „train the trainers”: noi te instruim pe tine, te duci la școala ta, faci o ședință cu colegii și le spui „uite ce am învățat, uite la ce trebuie să fim atenți”.

Întâi profesorii, ca să recunoască fenomenul, apoi ajungem la modul în care identificăm problemele copiilor.

„Autoritățile verifică în liniște, în spate”

– Programul a stârnit controverse. Există teama, în societatea civilă și în presă, că poate lăsa loc unor abuzuri: un profesor insuficient pregătit ar putea lua în vizor elevi poate mai atipici, dar care nu sunt extremiști și nu plănuiesc vreun atac. Cum comentați?
Mircea Tonița: La pregătire s-a prezentat situația din punct de vedere legal, pe cazuri concrete. Apoi s-au furnizat indicatori, semne care pot atrage atenția. Nu e vorba că „ăla e îmbrăcat doar în verde și gata, îl reclam la poliție sau la SRI, că mi se pare mie”. Nu merge așa.

Și chiar dacă vine un profesor mai zelos care crede că trebuie totuși să anunțe autoritățile, ele nu se duc a doua zi să ia elevul din clasă, să-l târască în cătușe la poliție. Autoritățile verifică în liniște, în spate, fără să știe nimeni, cine e persoana, dacă are într-adevăr vreo legătură, dacă există elemente care să confirme ipoteza profesorului.

Atunci trecem la pasul următor: îl invităm frumos, împreună cu părinții, să discutăm și îi explicăm de ce e bine să facă așa și nu altfel.

„Scopul programului nu e să facem informatori”

Scopul e să prevină astfel de incidente în școală. La fel se vorbește și despre droguri și despre orice. Poliția nu poate avea în fiecare școală un polițist, un procuror sau un ofițer SRI. E imposibil, nicăieri în lume nu se poate.

De aceea apelăm la oameni și la instituții, trebuie să colaborăm toți. Profesorul, dacă vede ceva la școală, să anunțe. Șoferul de autobuz, dacă vede ceva, să anunțe.

Svastici pe bancă și semnul „OK”

– La ce semne trebuie să fie atenți?
Mircea Tonița: Un copil retras, care are semne pe mâini, tăieturi. Un copil care este victimă a bullying-ului. Se vede din interacțiunea din clasă: un copil activ, interesat de ce se întâmplă, față de un copil apatic, retras. Un profesor care stă un an de zile cu copiii, zilnic, își dă seama că se întâmplă ceva.

Dar nu acestea sunt semnele în sine. Nu anunți poliția dacă vezi un copil mai retras. Dar dacă vezi svastici, vezi banca desenată sau că își desenează pe mâini. Plus alte semne cunoscute internațional: semnul „OK” (n.r. adoptat de grupuri din SUA pentru a-și semnala apartenența la ideologii de extremă dreapta).

– Semnul „OK”?
Mircea Tonița: Da. E folosit pentru a semnala rasa albă, supremația albă. Tu vezi că un copil are pe tricou semnul „OK”. E ceva rău? Nu. Dar cineva care știe poate vedea și zice: „tu ești de-al meu, hai să discutăm”. Sau cineva care știe își dă seama că acel copil are o problemă.

Acestea sunt semnele aduse în discuție. Și nu sunt secrete, le găsiți pe site-ul programului.

De ce n-a fost văzut la timp elevul din Bistrița

– Școala din Bistrița a făcut parte din programul „Previsio”, cadrele de acolo au fost instruite. Totuși, minorul a ajuns să-și atace profesoara și un coleg. De ce credeți că n-a fost depistat la timp?
Mircea Tonița: Probabil un singur cadru din școală a fost instruit în domeniu, nu știu exact. Chiar acum se desfășoară un astfel de curs cu cadrele didactice. Or, în școala aia sunt câteva sute de elevi și câteva zeci de profesori.

„Credeți că profesorul intră în clasă cu gândul doar să urmărească semnele de radicalizare?”

Să vă spun sincer, la ce se gândesc în primul rând profesorii de matematică? „Mâine am oră la a cincea, la a șaptea, la a opta și la a șasea. Patru teme pe care trebuie să le predau. Trebuie să mă pregătesc.”

Credeți că profesorul intră în clasă cu gândul doar să urmărească semnele de radicalizare? Nu. Omul trebuie mai întâi să-și facă treaba. Bineînțeles, dacă observă astfel de derapaje în timpul activității, e recomandat să anunțe.

„Văzând ce se întâmplă afară, ne-am gândit că trendul o să ajungă și la noi”

– Programul a apărut pentru că fenomenul a crescut în amploare? Există statistici?
Mircea Tonița: Primul proiect a început în 2024, iar documentele s-au depus cu vreo doi ani înainte, în 2022, când nu aveam astfel de cazuri. Eram la stadiul de discuții online, dar am anticipat că poate deveni o problemă.

Totul vine din exterior. Aceste cazuri au apărut în Statele Unite și vin spre Europa de câțiva ani buni. Văzând ce se întâmplă afară, ne-am gândit că trendul o să ajungă fără îndoială și la noi.

„Ajungem la hate crime”

Mădălina Mărgineanu: Cred că e greu de monitorizat. Ar însemna să vedem un caz care a plecat de la noi și a ajuns, practic, la DIICOT.

Mircea Tonița: Sunt foarte puține cazuri. Dacă sunt semnalări, încercăm să lucrăm împreună toate instituțiile din Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului (SNPCT). SRI e lider, dar sunt implicate Ministerul de Interne, Ministerul Educației, Ministerul Justiției, toate ministerele importante. Deși se numește sistem de prevenire și combatere a terorismului, ne îndreptăm și spre extremismul violent și ajungem la hate crime.

„Profesorul semnalează prima dată la poliție. Și noi nu facem dosar penal”

Mircea Tonița: Toate autoritățile din acest sistem național primesc semnalări, prin toate mijloacele. Profesorii semnalează: „domnule, am un copil în clasa a șaptea care desenează svastici pe bancă, are caietul plin de semne legionare, se îmbracă militar și vine cu cuțit la școală.”

Profesorul semnalează prima dată la poliție. Și noi nu facem dosar penal. Nu urmărim statistica, nimeni nu-și dorește o țară de infractori și de condamnați. Încercăm să vedem care e problema.

Stăm de vorbă cu părinții, cu consilierul, cu psihologii de la DGASPC (n.r. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului): „ia să vedem, spune-mi, care sunt preocupările tale, ce te-a îndemnat?” Majoritatea răspunsurilor: Internetul.

Asta nu înseamnă că nu avem activități penale. Avem. Când se depistează online că cineva face afirmații publice de genul ăsta, pe site-uri, pe Facebook, pe Instagram, ne sesizăm din oficiu, identificăm persoana și facem verificările.

„Când ai sărit calul, gata”

– Când nu se ajunge la dosar penal?
Mircea Tonița: Prevenirea constă într-o discuție directă cu părinții, profesorul, dirigintele, psihologul, într-un mediu controlat, fie că e minor, fie major. În majoritatea cazurilor sunt minori care nu realizează ce fac. Iau frânturi de informație de pe internet despre legionari, comunism, antisemitism, nu văd imaginea de ansamblu.

Nu înseamnă că protejăm sau favorizăm infractorii. Dacă „sunt șmecher”, lovesc un rom pe stradă, filmez și pun pe Internet, ăla e dosar penal. Când ai sărit calul, gata.

Dar când nu e nicio infracțiune și avem indicii că începe o preocupare care poate ajunge în zona infracțională, datoria noastră e să prevenim. Copilul nu trebuie să se simtă amenințat. I se vorbește frumos, de aceea sunt acolo psihologi.

Polițiștii susțin că există un procentaj mare de succes al prevenției

În 99% din cazurile pe care le-am avut, copiii sau persoanele identificate în zona asta și-au revenit, cu sprijinul părinților și al profesorilor.

Avem și probleme: unii au probleme psihice și e greu să ajungi la ei. Atunci se dau recomandări medicale, internări pentru tratament. Unii răspund. Dar e 1%, un procent foarte mic.

Mădălina Mărgineanu: Restul, care rămân și fac aceste lucruri din convingere, cred că știu ce e bine pentru că se informează de pe TikTok sau din alte surse. Toți sunt acum profesori de istorie. Vin cu teorii care vizează comunitatea evreiască și cred că în universul lor dețin adevărul absolut.

Au fost cazuri în care credeau că Mișcarea Legionară a fost cea mai bună și țineau discursuri, conferințe pentru alți puști pe internet. Dar evitau să vorbească de pogrom și de asasinatele Mișcării Legionare sau le prezentau ca fiind justificate.

„Copilul crește acolo cu svastici în casă”

Mădălina Mărgineanu: Avem, din păcate, și câteva cazuri în care și copiii, și părinții sunt convinși că e bine. Cu un copil poți să vorbești, la o vârstă la care îl mai poți îndrepta cu un consilier. Dar cum procedezi când și părintele e la fel și copilul crește acolo cu svastici în casă?

Omul poate să-și pună ce vrea în spațiul lui privat; atâta timp cât nu apare public, nu e infracțiune.

Inițial, când m-am confruntat cu primele cazuri, aveam și eu clișeul ăsta: „e crescut de bunici, părinții sunt la muncă”. Am constatat că nu e chiar așa. Familia poate fi de toate tipurile.

Două cazuri

– Cât de frecvente sunt cazurile în care copilul adoptă aceste credințe din familie?
Mircea Tonița: Două cazuri. Părinții erau profesori, chiar universitari, în zona istoriei sau ceva asemănător. Aveau simpatiile astea și acasă aveau obiecte expuse. Nu s-au exprimat public, nu au publicat, nu au difuzat. Dar copilul, de la 10-12 ani, a crescut cu asta.

Mădălina Mărgineanu: A explorat, și-a extins orizontul și a ajuns să-i convertească pe alții. Acum e ușor să ajungi în zona asta: dai o căutare, „legionar” sau „fascism”, și ajungi pe anumite site-uri, în anumite comunități. De acolo algoritmii își fac treaba, te bagă în bula potrivită și informațiile îți vin fără să le mai cauți.

Dacă comunitatea nu-ți satisface așteptările, dacă vrei ceva mai mult, migrezi spre extremismul violent. Sau rămâi doar la discuții. E o dinamică continuă.

Grupurile The Com sau True Crime Community

– Ce altceva ați dori să știe oamenii care vor citi acest interviu?
Mircea Tonița: Avem acum o problemă care nu se încadrează nici la terorism, nici la extremism, nici la hate crime: fenomenul global al copiilor care ajung în grupuri precum The Com sau True Crime Community (TCC).

Copiii sunt atrași în aceste grupuri fără a fi neapărat extremiști. Pleacă de la platformele de socializare și de gaming, ajung în zonele private și își creează grupuri private pe diverse teme: violență împotriva animalelor, violență împotriva oamenilor, distrugeri.

„Totul trebuie filmat”

Cum funcționează? Ai acasă o pisică: primești o sută de puncte și urci în ierarhia grupului dacă o omori, dacă o îneci sau o spânzuri. Totul trebuie filmat.

– Și aceste comunități nu sunt motivate ideologic?
Mircea Tonița: Exact. Aici nu mai vorbim de ideologie, de religie sau de altceva. E o violență dusă la extrem. Apoi vine zona automutilărilor: dacă te tai într-un anumit fel, primești o sută de puncte.

Șantajul cu fotografii intime

Sunt și copii care nu vor. Aici intervin cei care sunt deja mari, nu mai au 12-13 ani. Recrutează tineri, recrutează fete.

Mai întâi le conving, sub pretextul unei relații de prietenie sau iubire, chiar dacă unul e în România și celălalt în Statele Unite, să trimită fotografii intime, la 10, 11, 12 ani. După ce obțin numărul de telefon, adresa și orașul, trec la șantaj: dacă nu-ți omori pisica, pozele sunt făcute publice.

Și copilul cedează, omoară pisica și scrie cu sângele pe faianța din baie ce i s-a cerut.

„Părinții nu știu, profesorii nu știu”

Sunt grupuri în care se postează materiale cu abuzuri sexuale asupra copiilor. Sau doar filme cu decapitări, cu omoruri. Și avem copii care urmăresc așa ceva de doi, trei, patru ani. Lor li se pare normal.

Pe partea de abuz sexual: fete de 12-13 ani care văd frecvent astfel de materiale ajung să considere normal să facă asta. „Ce-am făcut? Am făcut asta cu colegii mei de clasă. Ce e în neregulă?”

Părinții nu știu, profesorii nu știu, nu văd. Nici noi nu știm de grupurile private. Ca autoritate, nu poți să le știi pe toate.

E un fenomen global

– Există comunități 100% românești care încurajează așa ceva?
Mircea Tonița: Nu este o ideologie națională, românească. Sunt grupuri unde sunt copii sau oameni din toată lumea.

Mădălina Mărgineanu: Caută adrenalină sau sunt victime ale bullying-ului, au nevoie de validare sau au alte motive și își caută identitatea pe Internet.

Stickere pe care „99% dintre oameni” nu le înțeleg

– Cum începe, de obicei, investigarea unui caz? Primiți sesizări, monitorizați platformele sociale sau e un mix?
Mircea Tonița: În principiu, sesizările. Dacă mergem prin oraș, vedem tot felul de semne pe ziduri sau stickere. 99% dintre oameni nu știu ce înseamnă, li se par mâzgăleli. Dar multe dintre aceste semne reprezintă ceva și sunt făcute de anumite tipuri de indivizi, cu anumite convingeri.

Unde se termină hate crime și unde începe terorismul

Un om cu convingeri antisemite începe la un moment dat să caute pe Internet. Se interesează cum să arunce în aer sinagoga. În momentul în care începi să te interesezi cum se face o bombă sau chiar începi să cumperi, să faci efectiv ceva, poți fi încadrat deja spre zona de terorism.

Atenție, se îndreaptă spre a comite efectiv ceva. Până atunci, cât citea despre antisemitism și mai făcea două comentarii pe nu știu ce grupuri, era în zona de hate crime.

„Nici măcar nu poți da jos postarea pe loc”

Mădălina Mărgineanu: Mai sunt și sesizări venite pe canalele de cooperare polițienească internațională, din partea altor state.

Platformele nu sunt dintre cele mai cooperante. Tot ce obții trebuie să obții în baza unui mandat, cu un dosar penal în lucru. Când ai doar o sesizare și ești la început, fără dosar penal, nu prea ai de unde să afli cine a postat și ce a postat. Pierdem timp și, dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva urgent sau grav, ne uităm neputincioși.

Relația cu platformele de social media

– Deci n-ați găsit înțelegere din partea platformelor?
Mădălina Mărgineanu: Pe dosare penale, am găsit. În cazurile prevăzute de lege cooperează, pentru că există regulamente europene și riscă dacă nu se conformează. Și Telegram, și TikTok. Dar până să ajungi la dosar penal durează.

Am văzut comentarii de genul „să intervină poliția”. Poliția intervine, dar nu poate face altceva decât respectând legea. Nici măcar nu poți da jos postarea pe loc, pentru că așa vrei tu, fără o bază legală.

„E un singur buton: report”

Tu, ca cetățean, poți raporta postarea platformei, și s-ar putea ca platforma să reacționeze mai repede decât la solicitarea poliției. Noi încurajăm asta. Când primim astfel de sesizări, le spunem mereu petenților că au posibilitatea să se adreseze platformei.

Mircea Tonița: Oricine poate face asta, e un singur buton: report.

Mădălina Mărgineanu: De multe ori, lucrurile sunt la limită, undeva între libertatea de exprimare și dosarul penal, iar ca polițist nu pot face mare lucru. Pot da și eu un report platformei, ceea ce poate face și petentul.

Imigranții și cazul de la Cluj

– Ați observat o creștere a fenomenului de când în România au început să vină cetățeni străini la muncă?
Mădălina Mărgineanu: Noi nu evidențiem statistic separat aceste cazuri. Nu vă pot spune câți imigranți au fost loviți; probabil au fost și fapte penale comise între ei, din diverse motive.

A fost la un moment dat un caz la Cluj, super mediatizat, prezentat ca infracțiune motivată de ură. Dar motivele agresiunii asupra acelui om, din Nepal, au fost altele. N-au avut nicio legătură cu ura.

Cazurile sunt foarte izolate. Cele care țin de hate crime rămân mai mult în sfera discuțiilor, a instigării la ură, online.

„Dacă credința ta e contrară prevederilor legale, e infracțiune”

– Cum tratează procurorii și instanțele aceste cazuri? Sunt luate în serios?
Mădălina Mărgineanu: Pe infracțiuni motivate de ură, fiind un domeniu mai nou, nu avem încă o practică judiciară consolidată. Dar am constatat în ultima perioadă că s-au înmulțit cazurile cu propunere de trimitere în judecată. Dosarul pleacă de la poliție la parchet cu această propunere, iar cam 90% dintre ele sunt trimise mai departe în instanță.

Pe hate crimes lucrăm de obicei cu parchetele de pe lângă judecătorii. Cu DIICOT lucrăm doar acolo unde există elemente de competența DIICOT, împreună cu colegii de la crimă organizată: dacă avem un grup sau alte fapte.

„Ne uităm la vizibilitate, la impactul produs”

– Cum reacționează instanțele când faptele rămân la nivel de discurs și se invocă libertatea de exprimare?
Mădălina Mărgineanu: Depinde. Nu oricine are o postare de genul „vreau să omor pe cineva” poate fi trimis în judecată. Nu poți face pe oricine suspect pentru că a scris ceva; asta ar însemna ca toate sesizările să ajungă în instanță. Pe lângă conduita autorului, ne uităm la vizibilitate, la impactul produs.

Dar dacă persoana face asta în mod uzual, are tot felul de site-uri, distribuie și spune „domnule, așa cred eu, asta e credința mea”: dacă credința ta e contrară prevederilor legale, e infracțiune. Credința ta o poți ține în spațiul privat, nu s-o faci publică. Mă refer în special la infracțiunile pe OUG 31 (n.r. ordonanța care interzice organizațiile și simbolurile fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe și promovarea cultului persoanelor vinovate de genocid și crime de război).

„O simplă opinie politică nu înseamnă infracțiune”

Devine infracțiune când e însoțită de o instigare la comiterea unei infracțiuni, de un îndemn. Uneori e o linie foarte fină între cele două și îți trebuie ceva experiență.

La începutul activității biroului, ceream puncte de vedere Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD); mai cerem și acum. Pe antisemitism, colaborăm și cu Institutul „Elie Wiesel”. Dar în ultima perioadă lucrurile au fost destul de clare și n-a mai fost nevoie să cerem expertiză.

S-au făcut multe traininguri, de către parchete și de către Institutul Național al Magistraturii (INM), inclusiv pentru judecători. Lumea s-a mai familiarizat cu domeniul, mai ales după sfârșitul anului 2024, când a fost un boom al cazurilor de acest gen.

Multe infracțiuni motivate de ură care acum 2-3 ani erau confundate cu libertatea de exprimare sunt acum mai ușor de identificat de colegii mei din țară.

Cinci oameni la nivel central

În biroul condus de Mădălina Mărgineanu lucrează, la nivel central, doar cinci oameni. În teritoriu se bazează pe câte un polițist din fiecare județ. Ei se ocupă și de alte infracțiuni. Biroul a fost înființat și în contextul în care România a fost condamnată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) pentru că a eșuat să investigheze infracțiunile motivate de ură îndreptate împotriva minorităților sexuale.

– Cum erau investigate aceste infracțiuni înainte de înființarea biroului?
Mădălina Mărgineanu: Era o linie de muncă în cadrul serviciilor de investigații criminale, iar la nivel central funcționa în Direcția de Investigații Criminale. Nu era un compartiment, birou sau serviciu de sine stătător.

Prin 2007, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, s-a creat cadrul de funcționare al acestei linii de muncă, cum a fost și cu patrimoniul cultural național.

„Ne-am dori să avem în fiecare județ oameni familiarizați cu domeniul”

– Cine investighează astfel de infracțiuni în restul țării?
Mădălina Mărgineanu: Infracțiunile motivate de ură nu intră în competența exclusivă a unei anumite structuri de poliție. O infracțiune pe articolul 369 din Codul Penal (n.r. incitarea la ură sau discriminare), cea mai des întâlnită în aceste cazuri, poate fi investigată de orice polițist cu aviz de poliție judiciară. 

Nu doar colegii de la investigații criminale; pot fi și cei de la poliția transporturi, de la ordine publică.

Polițistul care are linia de muncă hate crime mai face și altceva, pentru că IGPR nu-și permite să țină un om doar pentru asta. Statistic sunt destul de puține fapte și sper să rămână așa. Dar ne-am dori să avem în fiecare județ oameni familiarizați cu domeniul, ca, dacă îl sună cineva cu o astfel de situație, măcar să știe ce are de făcut.

– Aveți suficiente resurse?
Mădălina Mărgineanu: Avem, sunt acoperite. Dar oamenii lucrează și pe alte linii de muncă.

Mircea Tonița: Infracțiunile sunt foarte puține și nu poți ține un om dedicat să aștepte într-un oraș să se întâmple o infracțiune de hate crime, o dată pe an sau poate niciodată.

„Toți avem prejudecăți și stereotipuri”

– Colegii din alte structuri ale MAI înțeleg ce faceți? Unele cazuri mediatizate au arătat că în anumite structuri ale MAI există un filon ultranaționalist.
Mădălina Mărgineanu: În ceea ce privește opiniile fiecăruia, toți avem prejudecăți și stereotipuri. 

Dar în momentul în care ești polițist și ai calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare, trebuie să administrezi probe pentru toate părțile implicate. Sunt principii ale procesului penal de care fiecare polițist trebuie să țină cont.

Poate și eu am simpatie pentru un anumit partid politic, deși nu am voie să am. Mi-o țin pentru mine, nu mă afișez pe Facebook cu tot felul de sloganuri. Sunt și legi care reglementează ce poate face un polițist.

Cei doi polițiști susțin că atitudinea în instituție e tot mai bună

– Au existat cazuri în care victimele n-au fost luate în serios de polițiști?
Mădălina Mărgineanu: Dacă ne gândim că am ajuns la CEDO cu niște cazuri de genul ăsta, ar fi culmea să zic că n-au existat. Dar în ultima perioadă nu știu de cazuri în care poliția să fi discriminat o persoană pe aceste motive. Personal, nu am cunoștință.

Mircea Tonița: Se vede foarte bine la circulație. Dacă polițistul îți dă amendă că ai trecut pe roșu, șoferul începe imediat: „de ce tocmai pe mine? Uite, au mai trecut cinci pe roșu. M-ai oprit pe mine pentru că am mașina mai ieftină decât ăla?” Dar polițistul l-a oprit pe primul pe care l-a văzut. Nu poate opri cinci mașini deodată.

Mădălina Mărgineanu: Cum interacționează cu victimele depinde de pregătirea, de educația și de caracterul fiecăruia. Eu și colegii mei mergem la Academia de Poliție, la școlile de poliție, la cursurile de perfecționare, unde avem un segment despre hate crime.

Am insistat mereu pe chestiunea asta, pentru că știm că e greu uneori, dacă ai o convingere, să te abții. Suntem oameni. Și insistăm: trebuie să fim profesioniști, să lăsăm deoparte ce avem personal.

„Nu există «nu vreau» în Poliția Română”

– Fiind un domeniu relativ nou, nu întâmpinați rezistență la traininguri din partea cadrelor mai vechi?
Mădălina Mărgineanu: Nu există „nu vreau” în Poliția Română.

Mircea Tonița: La sfârșitul cursului „Previsio”, la care am fost trainer, feedback-ul a fost că e un curs util, actualizat pe probleme reale: „În sfârșit și-a dat cineva seama că există problema asta. Nu știam, domnule, că semnul ăsta înseamnă o problemă. Ne-ați deschis ochii.”

E util și acasă, că toți avem copii. Și mulți nu știau, chiar și polițiști din alte domenii. Nu știau de terorism, de extremism violent, de hate crime, că astea sunt semnele care duc, pas cu pas, mai departe.

„Cheia e familia și școala”

– Ce credeți că s-ar mai putea face pentru prevenție?
Mădălina Mărgineanu: Din punctul meu de vedere, cheia e familia și școala. Și educația. Cred că n-ar strica niște cursuri care să dezvolte gândirea critică. Să se insiste ca un copil care citește ceva să se și documenteze, nu să ia știrea de bună.

Eu am terminat Istoria și întotdeauna când scriam ceva mă documentam din mai multe surse. Acum, cu inteligența artificială, nu mai știi ce e adevărat și ce e fals, dar ai la fel de bine posibilitatea să verifici pe internet, din mai multe surse.