INTERVIU Trei săptămâni până la alegeri. Avertisment privind riscul de a insista pe un „mesaj transmis acestor alegători că ei votează defect”

Democraţia a fost slăbită în România după anularea alegerilor prezidenţiale, susţine Ionela Gavril, comentatoare politică şi autoare pe platforma  Contributors. Ea vorbeşte, într-un interviu pentru publicul Hotnews despre soluţiile pentru a reda românilor încrederea în regimul politic din România şi în legitimitatea alegerilor.

Cum a trecut România de şocul anulării alegerilor prezidenţiale? Pe cine ar trebui statul să se bazeze pentru a apăra regimul politic democratic şi ce rol pot avea cetăţenii, atunci când se simt implicaţi în societate, să contribuie la întărirea democraţiei?

În interviul acordat HotNews, Ionela Gavril susţine că, dacă instituţiile dintr-un stat se implică prea brutal pentru eliminarea ameninţărilor la adresa democraţiei, efectul poate fi unul opus: în loc să se simtă salvaţi, cetăţenii s-ar putea simţi dominaţi sau chiar excluşi.

Nu excluderea, ci incluziunea este soluția, spune Gavril, citând cercetători din științele politice. „Incluziunea politică temperează, treptat, fenomenele radical-populiste”, spune ea.

„Actorii radical-populişti pot fi interzişi, dar electoratul lor rămâne”

HotNews.ro: A fost democraţia slăbită de evenimentele din decembrie 2024?
Ionela Gavril: Cu siguranţă a fost slăbită şi vulnerabilizată. Există opinii care consideră că această criză fără precedent a fost vârful unui proces de erodare în timp, care a culminat cu soluţia anulării alegerilor. Şi o parte din răspuns se găseşte şi aici. Dar democraţia a fost slăbită punctual şi prin anularea alegerilor prezidenţiale şi slăbirea încrederii populaţiei în ideea de alegeri libere şi corecte.

Gradul de degradare democratică a fost mai adânc acum, prin evenimentele din 2024, pentru că nu a presupus slăbirea democraţiei substantivale (maximaliste), ci a presupus erodarea a ceea ce numim democraţie electorală (minimalistă), adică minimum de condiţie, pentru ca un regim să fie considerat democraţie. 

Pe acest fundal s-au aplicat, la finalul anului 2024, măsurile democraţiei militante în România. Considerându-se că democrația și statul însuși trebuie apărate.

– Ce înseamnă democraţie militantă?
– Democraţia militantă sau neo-militantă nu reprezintă o definiţie în sine a democraţiei, ci unele măsuri de apărare a acesteia, în perioada contemporană, împotriva unor pericole ce ameninţă regimul din interior (ex: populismele de dreapta etc). Între măsurile de apărare întâlnite în practica politică se numără: restricţionarea accesului la sfera publică, restricţii privind drepturi politice, praguri electorale mai mari, întărirea instituţiilor de tipul curţilor constituţionale etc.

Teoretizat în anii ’30, conceptul a redevenit de actualitate în anii recenţi, sub forma democraţiei neo-militante, care pledează pentru interdicţii şi restricţii mai blânde. Abordări mai recente critică acest model de apărare, considerându-l elitist şi excluzionist, ca urmare a faptului că presupune limitarea participării şi un grad semnificativ de dominare, în numele apărării democraţiei constituţionale. 

Acestea propun alternative precum modelul pluralist/procedural de apărare, care susţine că incluziunea politică temperează, treptat, fenomenele radical-populiste. Sau modelul social, care consideră conflictul politic şi securitatea socială ca părţi intrinseci ale democraţiilor.

De ce se întreabă dacă „apărăm democraţia prin mijloace nedemocratice”?

– Cum se întâmplă în România?
– Există în cadrul normativ din România o serie de caracteristici care se încadrează în măsuri de tipul democraţiei militante: posibilitatea ca CCR să interzică un partid politic sau posibilitatea anulării alegerilor. Până în prezent, în România nu s-au aplicat astfel de măsuri, sunt o noutate. Aşa cum s-a aplicat până acum pare că acest concept a fost un eşec, lăsând loc arbitrariului. 

Ca exemple de măsuri pentru România, aş enumera decizia în cazul Dianei Şoşoacă din octombrie 2024, decizia de anulare a alegerilor din decembrie 2024 şi aş adăuga şi decizia recentă a CNA nr. 187 din data de 26.03.2025 (care este militantă prin faptul că pune dreptul la o informare corectă deasupra libertăţii de exprimare).

Întrebarea fundamentală este dacă acest concept de democraţie militantă ajută democraţia sau, prin astfel de măsuri (chiar dacă aplicate în situaţii cu totul şi cu totul excepţionale), conduc la situaţia în care apărăm democraţia prin mijloace nedemocratice? Cred că întrebarea rămâne deschisă şi fiecare dintre noi ar trebui să se gândească la ea.

– Cine ar trebui să apere democrația?
– Cred că în cazul punctual al evenimentelor din noiembrie-decembrie 2024, responsabilitatea revine în totalitate statului. Statul a considerat, prin instituţiile sale (CSAT, CCR etc), că democraţia a fost atacată şi a acţionat militant. Tot el trebuie să facă dovada că a fost atacată democraţia şi tot el trebuie să o apere. A reuşit să o apere? Cred că răspunsul nu este unul pe care să-l aflăm pe termen scurt. Iar dacă a optat pentru militantism, măsurile excepţionale trebuiau dublate de o foarte intensă comunicare (s-a tot spus în spaţiul public). Or, această comunicare nu a existat.

Ceea ce pot şi este dezirabil să facă cetăţenii într-o democraţie, ca acţiune individuală, este să meargă la vot, pentru a da substanţă ideii de democraţie electorală. Şi să participe politic, pentru a da substanţă ideii de democraţie participativă: prin formularea de petiţii, prin contactarea politicienilor de circumscripţie, prin propuneri la actele normative aflate în dezbatere publică, prin voluntariat, participare la dezbateri, proteste etc. Ca răspuns teoretic.

Pentru că, practic, multe din aceste instrumente sunt vidate de conţinut, consultările sau dezbaterile publice fiind pur formale. În aceste caz e nevoie de o schimbare profundă de paradigmă din partea politicienilor la nivel local sau central. Dau un exemplu cu parlamentarii. Dacă le scrii, ei nu răspund niciodată. Aici trebuie lucrat şi ar trebui presaţi într-o mai mare măsură.

Ca acţiune colectivă, ca societate civilă organizată, organizaţiile care au ca obiect de activitate apărarea valorilor democratice trebuie să se facă auzite. Şi răspunsul este tot teoretic şi vidat de conţinut. Pentru că, în mod practic, societatea civilă organizată nu mai are voce în prezent, nu se mai aude de prin anii 2010. 

„Mesajul transmis acestor alegători este că ei votează defect”

– Deci există mai multe variante: modelul democraţiei militante pe care România l-a aplicat, dar şi un model procedural, bazat pe incluziune politică, şi unul social, bazat pe internalizarea conflictului. Care e mai bun?
– Fiecare dintre cele trei modele de apărare a democraţiei (militant, procedural şi social) are avantaje şi dezavantaje. Punctul de intersecţie al celor trei modele constă în faptul că toate pleacă de la premisa că democraţiile liberale contemporane (pentru că despre ele vorbim) trebuie apărate. Sunt şi păreri care consideră că însăşi ideea de a apăra democraţia este contradictorie cu ideea de democraţie.

Democraţia militantă şi varianta ei actualizată, neo-militantismul, pledează pentru interdicţii şi restricţii mai blânde faţă de actori şi fenomene ne-democratice. Deşi se bucură de extindere considerabilă din punct de vedere legal-formal, există şi modele alternative care consideră apărarea de tip militant elitistă şi excluzionistă, ca urnare a faptului că  presupune limitarea participării şi un grad semnificativ de dominare, în numele apărării democraţiei constituţionale. 

Modelul pluralist/procedural de apărare susţine că incluziunea politică temperează, treptat, fenomenele radical-populiste. Critica principală a acestui model este faptul că este utopic să credem că actorii radical-populişti se vor modera prin includerea lor în dezbaterea politică şi chiar în formule parlamentare şi guvernamentale.

Modelul social consideră conflictul politic şi securitatea socială ca părţi intrinseci ale democraţiilor, dar sunt criticate pentru faptul că ideologizează nepermis de mult democraţiile şi că prin faptul că este utopic să credem că, într-o situaţie de criză, atenţia poate fi îndreptată înspre elemente precum securitatea socială a cetăţenilor.

Cu limitările lor, cred că modelele social şi procedural au marele avantaj că presupun incluziunea şi nu excluderea, toleranţa şi nu discursul urii. Actorii radical-populişti pot fi interzişi, dar electoratul lor rămâne şi, prin interdicţie, mesajul transmis acestor alegători este că ei votează defect şi, prin urmare, ideea de excluziune se transferă asupra lor.

„Ceilalţi candidaţi au avut vreun mesaj pentru cei care au votat Georgescu?”

– În contextul în care campanii de manipulare prin TikTok îi pot influenţa pe unii alegători, mai sunt ei capabili să apere democraţia?
– Ideal ar fi să avem cu toţii cât mai multă informaţie pentru a vota cât mai în cunoştinţă de cauză. În acelaşi timp, în mod practic, niciunii dintre noi nu vom avea niciodată o cantitate ideală de informare, iar manipularea ţine de esenţa politicii.

Întrebarea ar fi ce cantitate de manipulare este considerată inerentă politicii şi campaniilor electorale, în particular? Şi aici trebuie să facem distincţie între manipulare şi dezinformare. Iar pentru a contracara dezinformarea de tipul („Nu mergeţi în persoană să votaţi pentru Parlamentul European! Trimiteţi SMS la 05505 şi astfel vă exprimaţi votul” „La aceste alegeri nu se votează cu cartea de identitate. Se votează doar cu permisul de conducere. Dacă nu aveţi, nu veţi putea vota” etc), instituţiile statului au un rol esenţial în învestirea de campanii solide, mai ales în zona de social media. De asemenea, şi candidaţii care se simt dezavantajaţi de o manipulare „prea mare”, trebuie să se zbată să contracareze. E treaba lor.

Alegătorii se pot simţi mai incluşi dacă există şi politicieni, candidaţi care să formuleze un mesaj care să li se adreseze. S-a spus că o parte dintre cei care au votat Călin Georgescu, în noiembrie 2024, ca urmare a campaniilor de pe TikTok, au fost tineri. Au avut, de exemplu, ceilalţi candidaţi un mesaj ţintit pentru aceştia, i-au inclus în mesajul lor? Sau faptul că CG a fost votat de diaspora. Au avut ceilalţi candidaţi un mesaj ţintit pentru aceştia?

„Populismul radical de dreapta s-a construit artificial în România”

– Are democraţia din România anticorpii pentru a deveni imună în faţa ascensiunii ideilor extremiste?
– Greu de spus dacă România are anticorpii necesari pentru a rezista, având în vedere că avem o democraţie tânără. Şi ascensiunea fenomenului radical-populist de la noi este de dată recentă, AUR, de exemplu, intrând în Parlament pentru prima oară în 2020, cu circa 9% din voturi. Pentru a-şi dubla scorul la următorul scrutin parlamentar. 

Populismul radical de dreapta la noi este de dată recentă şi pare că s-a construit artificial, în comparație cu versiunile similare din Europa de Vest. Acolo vorbim de curente anti-UE şi anti-migraţie, care la noi nu există la nivel societal. Instrumentele de contracarare ar trebuie să vizeze problemele specifice de la noi, care nu par să fie similare cu ce există în Occident.

– Cum se apără alte state?
– Din punct de vedere formal-legal, aproape toate ţările din Europa conţin, în diferite grade, anumite măsuri de apărare democratică. Unele state au grade mari de apărare (Franţa, Austria, poate şi România), altele un nivel mediu (Suedia, Danemarca, Olanda). 

Dar, chiar dacă unele state au acoperire legală în direcţia militantismului, ele pot alege să nu facă uz de ele, din teama de a nu radicaliza şi mai mult curentele de acest gen. 

De asemenea, acest concept mai larg de apărare democratică poate cuprinde măsuri defensive directe, formale, dar şi constrângeri indirecte (praguri electorale mai mari, neacordarea de fonduri pentru partidele considerate anti-democratice etc).

Suedia, Danemarca sau Olanda sunt considerate democraţii cu grade medii de apărare, care combină elemente de democraţie militantă cu elemente de securitate socială (din modelul social, mai ales în Suedia). Particular, în Suedia nu există condiţia depunerii de semnături, dar este necesar un prag electoral destul de ridicat, de 4%. 

Nu există posibilitatea de a interzice un partid politic, nu există constrângeri privind propaganda împotriva instituţiilor democratice. Există, în schimb, constrângeri privind propaganda discursului incitator la ură, privind libertatea adunărilor sau a demonstraţiilor. Aceste precizări despre Suedia, cumulate cu modelul lor social, fac ca acest stat să fie considerat de către unii un model de succes.