Între fantezie și supraviețuire: un film cu mai multe premii internaționale se vede într-o retrospectivă de neratat la Elvire Popesco

„În orice alt an, la orice alt festival, „Sorella di Clausura” ar fi comedia românească cea mai probabilă să-i facă pe spectatorii mai timizi să se clatine de leșin în drum spre canapea”, scrie Variety despre filmul Ivanei Mladenović. Filmul, o satiră socială și absurdă, va fi proiectat în cadrul retrospectivei dedicate regizoarei, pe 14–15 martie, la Cinema Elvire Popesco.

• Filmul „Sorella di Clausura”, regizat de Ivana Mladenović, a fost anul trecut recompensat la Festivalul de Film de la Locarno cu Premiul Boccalino de Aur pentru Katia Pascariu și Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul de Film de la Sarajevo.
• Mladenović s-a născut în 1984 în Kladovo, Serbia, dar trăiește și regizează în România, unde a studiat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București (UNATC).
• Pe lângă  „Sorella di Clausura”, în cadrul retrospectivei din acest weekend, la Cinema Elvire Popesco vor rula și celelalte filme ale ei: „Soldații. O poveste din Ferentari” și „Ivana cea Groaznică”. Evenimentele vor fi urmate și de discuții cu regizoarea și mai mulți invitați.

Filmul, pe care criticii îl compară cu stilul lui Radu Jude, la care a lucrat echipa din același repertoriu al regizorului, Mihai Panduru la imagine, Ada Solomon la producție și Katia Pascariu în rolul principal, prezintă povestea Stelei, o femeie de 40 de ani din Timișoara, care lucrează într-o fabrică de textile și locuiește cu rudele mai în vârstă în casă. Pentru a evada din acest peisaj depresiv, se agață de fantezia de a întâlni un cântăreț celebru de la televizor, de care se îndrăgostește și căruia îi scrie constant. Protagonista merge până la București în căutarea lui, sperând că doar așa se poate salva din sărăcie și din viața anostă pe care o duce.

,,Filmul pornește de la fascinația unei femei pentru un cântăreț balcanic, dar pentru mine nu e o poveste despre „obsesie” ca boală. E mai degrabă o strategie de supraviețuire: un mod de a face față singurătății, presiunii și confuziei din prezent. În centru sunt două personaje feminine: una mai asumată, mai vizibilă, care vorbește despre libertate, și una mai închisă, care își negociază limitele și rușinile. Filmul stă în tensiunea dintre ele și se uită la felul în care libertatea și sexualitatea femeilor sunt filtrate azi prin piață, imagine și auto-prezentare. Totuși, pe măsură ce povestea avansează, Stela devine tot mai obsedată de necesitatea independenței economice” spune Ivana Mladenović, pentru Hotnews.

Film inspirat de curentul cinematografic Yugoslav Black Wave

Filmul are ca inspirație mișcarea cinematografică apărută în anii ’60–’70 în Iugoslavia, Yugoslav Black Wave (Crni talas în sârbă), cunoscută pentru stilul neconvențional, umorul negru și critica adusă societății socialiste, mai ales relației dintre individ și sistem. Originară din Serbia, s-a format profesional în România, iar felul ei de a face film este influențat de ambele țări.

,,Dušan Makavejev m-a inspirat prin felul în care combina grotescul, eseul politic și sexualitatea. Dar astăzi sexualitatea nu mai e neapărat un spațiu de eliberare, cum era odată, deseori e un spațiu de alienare, comerț sau eșec. De aceea scenele sexuale din film sunt intenționat mecanice, stângace, aproape comice: ele nu o eliberează pe Stela și nu îi aduc nici claritate, nici vindecare.

Pe lângă Želimir Žilnik și Makavejev, vreau să-l menționez și pe Aleksandar Saša Petrović. M-a marcat felul în care lucra cu neprofesioniști și interesul lui pentru oamenii de la marginea societății. Nu pot spune că am preluat asta conștient, dar când ești tânăr și vezi ceva care te inspiră puternic, experiența aceea te formează și îți clarifică, în timp, rolul în societate și în artă”, explică regizoarea.

„Sentimentul că, orice ai face, nu e niciodată destul”

Într-un ton tragi-comic, filmul scoate la suprafață cu presiunea permanentă pusă asupra unei femei de a demonstra că este „destul de bună” în toate rolurile vieții: profesionale, personale și sociale.

„Cred că un sentiment pe care am încercat să îl explic și în filmul ăsta: sentimentul că, orice ai face, nu e niciodată destul. Nu ești destul de bună ca antreprenor, ca scriitoare și, Doamne ferește!, not even a “mother material” . Mereu există o probă în plus, o verificare în plus, o justificare în plus. Asta am încercat să înțeleg și prin film. De aici și structura: capitolele poartă numele bărbaților pe care Stela îi întâlnește: Charlie the Businessman, X. Publisher, Gabi the Magician. E o alegere ironică: ei nu sunt „antagoniști”, ci oglinzi ale felului în care lumea o testează constant pe Stela, dacă e suficient de bună, dacă merită publicată, dacă are dreptul să ocupe spațiul ăsta. Dar, dincolo de toate, mă enervează cel mai mult accesul mai greu la independență economică care sigur, a început sa fie mult mai bine cu trecerea timpului doar ca pentru multe femei, asta nu e o idee abstractă, ci baza: dacă nu ai autonomie financiară, toate celelalte “drepturi” rămân fragile”, spune realizatoarea filmului. 

„Filmul a devenit un mod simplu de a ne cunoaște”

În discuția despre film, regizoarea a vorbit pe scurt și despre asemănările și deosebirile celor două foste țări comuniste în care a trăit. 

„Sunt născută la Dunăre, la graniță, și mi se pare că românii și sârbii seamănă mult: ca oameni și ca reflexe culturale. În Serbia, ca și în România, relația cu liderii și cu autoritarismul rămâne complicată, iar comparațiile dintre anii ’80 și ’90 apar des. Există o „reciprocitate” în felul în care se vorbește despre dictatori și despre diferențele dintre experiențe; memoria comunismului ajunge uneori să fie o comparație continuă între cele două societăți.

În ultimul deceniu se vede mai clar schimbul cultural: în Serbia mulți oameni știu cinema românesc (New Romanian Wave), regizori și autori. Și asta cântărește mai mult decât orice “celebritate” a dictatorilor. Filmul a devenit un mod simplu de a ne cunoaște. Diferența față de UE se simte mai ales în semne mici, repetitive, nu într-un singur „șoc”. Eu am trăit în România și înainte să intre în Uniunea Europeană și pot să zic că diferența se vede: după aderare, România a adoptat niște standarde care au adus un progres calitativ real în societate. În același timp, în Serbia situația e istoric diferită și mult mai complexă. Și sincer nu sunt nici eu sigură ce să cred despre asta, mai ales nu într-o discuție scurtă”, spune Mladenovic.

,,Sorella di Clausura” a avut premiera pe 6 martie și rulează și în cinematografele din țară.