INTERVIU. Pe final de an, una dintre cele mai importante actrițe din România are un mesaj răspicat pentru clasa politică: „Suntem instrumentalizați în campanii și, pe urmă, suntem ignorați. Este jenant și foarte trist. Nu o să facă nimic”

Katia Pascariu, o voce a teatrului social-politic din România, spune într-un interviu pentru HotNews că politicienii nu vin la spectacole pentru a înțelege problemele societății, ci doar în campanii sau când apar premii. În interviu, Pascariu invocă chiar o astfel de ciocnire între politică și lumea culturală petrecută în vara acestui an, în precampania pentru Primăria Capitalei.

• „Pentru că spectacolele noastre au tematici din astea sociale și educaționale, oamenii ne tot zic: «Vai, dar voi ar trebui să jucați la guvern!»” spune Katia Pascariu, subliniind reacțiile publicului care vine la Replika.
• „Mi s-a părut, în primul rând, ridicol că un politician află de un spațiu de teatru independent, el chiar având sediul partidului său în aceeași incintă cu teatrul”, spune actrița, episodul „Cătălin Drulă – bazinul de înot” ilustrând, în opinia ei, ruptura politicului de realitatea culturală. 

Katia Pascariu este una dintre actrițele de teatru și film din România recunoscute internațional. Recent, a desemnată cea mai bună actriță la Festivalul de la Locarno (Elveția) pentru rolul din „Sorella di Clausura” (r. Ivana Mladenović) care va intra în cinematografe în 2026. Palmaresul său cinematografic include un premiu Gopo luat în 2022 pentru rolul său în „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, de Radu Jude, dar și roluri în „După dealuri”, de Cristian Mungiu (2012), „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (2023), de Radu Jude sau „Interior zero”, de Eugen Jebeleanu (2025). 

În 2023, Pascariu a vorbit deschis, într-un articol publicat de jurnalista Ioana Moldoveanu pe site-ul de investigații Rise Project, despre abuzurile emoționale și psihologice prin care a trecut în timpul facultății. 

În teatru, Pascariu a jucat și joacă în mai multe piese pe scenele unor teatre independente: Toată liniștea din lume – Centrul de Teatru educațional Replika, Macaz și Platforma de teatru politic.

În vara acestui an, chiar Teatrul Replika a fost subiectul unei ciocniri între lumea politică și cea culturală, după ce fostul candidat la Primăria Capitalei, Cătălin Drulă, și consilierii generali ai USR au inițiat un proiect pentru construirea unui bazin de înot pe Strada Lânăriei, în locul complexului în care își desfășoară activitatea. În urma unui val de critici, Drulă și USR aveau să retragă proiectul. 

Plecând de la această ciocnire, Pascariu vorbește, în interviul pentru HotNews, despre modul în care politicienii și administrația centrală și locală tratează cultura, despre rolul civic pe care o parte dintre artiști și-l asumă tot mai vizibil în societate, despre rasism, frică de schimbare și „spirit de turmă”. 

HotNews: Vin politicienii la Replika sau la celelalte teatre unde jucați?
Katia Pascariu: Pentru că spectacolele noastre au tematici din astea sociale și educaționale, oamenii ne tot zic: „Vai, dar voi ar trebui să jucați la guvern!”. De parcă dacă am juca noi la guvern politicienii și-ar deschide ochii. Cei care conduc știu foarte bine care e situația în țară, deci nu e ca și cum venim noi cu niște statistici sau gata i-am sensibilizat. Mai bine joci pentru publicul larg și creezi un tip de revoltă și curaj în oameni, decât să aștepți de la politicieni. 

Cei care au participat la spectacole au făcut-o înainte să devină politicieni, inclusiv Nicușor Dan, care era foarte activ la Roșia Montană. El ne-a văzut acolo cel puțin două spectacole, noi acolo ne-am și cunoscut. La fel și cu Victoria Stoiciu sau cu Florin Manole sau cu membrii Demos. Iar dintre miniștrii, mai recenți, Vlad Alexandrescu mai era la curent cu ce se întâmplă în zona teatrelor independente. Altfel, dintre politicienii ăștia cu care n-aș vrea să stau prea mult de vorbă, am văzut că ei vin în campanie sau la premierele de film să dea mâna cu tine. Iar în mod surprinzător, au mai venit și cei de la USR, chiar dacă a fost situația cu Drulă. Se pare că USR-iștii nu prea vorbesc între ei, nu își fac schimb de recomandări culturale.

„Este jenant și este foarte trist”

– Cum v-a afectat situația cu propunerea fostului candidat la Primăria Capitalei Cătălin Drulă (USR) de a construi un bazin de înot pe locul unde se află Teatrul Replika, loc în care lucrați?
– Mi s-a părut, în primul rând, ridicol că un politician află de un spațiu de teatru independent, el chiar având sediul partidului său în aceeași incintă cu teatrul. Apoi, ideea cu bazinul de înot era o idee de campanie, deci nu e ca și cum dacă ziceam noi „vai, ce bine! Haide, faceți bazin de înot aici” l-ar fi făcut. Adică Bucureștiul are atâtea probleme, are atâtea spații unde s-ar putea întâmpla atâtea lucruri bune, cu acces pentru toată lumea, pe zona de sport, de cultură, de educație, și tu pe toate vrei să le pui pe o bucățică de pământ, pe o stradă? Atât de ridicol!

Noi eram acolo, repetam și, deodată, vezi un clip cu Drulă care zice „Facem aici un bazin”. Alo, sunt aici, pe bune?! Deci șocul a fost imens. Reacția oamenilor apoi a fost foarte puternică, atât a publicului, cât și solidaritatea celor din domeniu. Oricum, mi se pare că era o promisiune de campanie, la fel cum a fost și gestul de a-și cere scuze. Sunt convinsă că, dacă îl întrebi unde sunt bazine de înot în București unde au acces tinerii, nu o să știe să zică. N-am pic de înțelegere și nu m-a sensibilizat nimic din reacția lui post-video.

– Credeți că, acum că a aflat de spațiul Replika, se vor implica mai mult în politici culturale?
– Se pare că noi o să rămânem la fel de independenți, în sensul că toate promisiunile sunt încercările unora sau altora de a de a-și face campanie  pe barba unor demersuri culturale de ani de zile. Totdeauna suntem instrumentalizați în campanii și, pe urmă, în următorii 4-5 ani suntem ignorați. Este jenant și este foarte trist. Și nu e deloc surprinzător. Nu o să facă nimic, iar dacă ar fi să facă ceva, sunt convinsă că nu ar face decât chestii de a se folosi și aș încerca să-și facă campanie pe pe spatele unor demersuri atât de importante socio-cultural și educațional.

– Cum ar putea autoritățile sau instituțiile să sprijine concret spațiile culturale independente și artiștii?
– Ce poți să faci, într-adevăr? Poate ar fi să ofere o subvenție ca să nu mai plătim o chirie din bani câștigați prin aplicații la tot felul de fonduri, care înseamnă ore și ore de birocrație, de stres și de lipsă de predictibilitate. Pentru că aceste fonduri sunt totdeauna alocate pe câteva luni, maxim un an, un an și jumătate. Este toată nesiguranța asta.

Dacă îți dai seama că e un spațiu important care face lucruri importante, încearcă măcar să susții un pic și să iei din grijile astea legate de existență. Când tu, de fapt, ca politician nu știi nimic despre cum funcționează mediul cultural, mediul educațional, care sunt nevoile, care este publicul din sector, din oraș, din țara asta.

„Cultura e ignorată, atât cea instituțională, cât și cea oficială“

– Dacă arta și cultura sunt lăsate pe dinafară cum afectează asta nivelul democrației?
– Cultura e ignorată, atât cea instituțională, cât și cea oficială. E lăsată la coadă. Nimeni nu vrea, nimeni nu e interesat de ea. Nu e văzută ca un domeniu cu potențial economic. Măcar să-și dea seama că se pot face bani din ea.

După părerea mea, e aberant că avem un buget de cultură care se împarte la două festivaluri de muzică clasică și la unul de teatru, iar când te uiți câți oameni au cu adevărat acces la banii publici pentru cultură, mai mult de jumătate din țara asta nu pupă nimic. Cred, sincer, că nu-i interesează și nici nu au în jurul lor echipe care să le zică: există potențial economic în cultură. Avem atâtea exemple în Europa și în alte părți ale lumii. Te poți uita la politicile culturale din mai multe unghiuri.

„E vital să existe artiști și artiste cu un discurs implicat social și politic”

– Dar când vine vorba despre solidaritatea colegilor, la ce capitol stă sectorul cultural?
– Mi se pare că e vital să existe artiști și artiste care au un discurs implicat social și politic. A început să fie din ce în ce mai vizibil. Sunt oameni tineri care vor să facă asta și pe zona de teatru, film, arte vizuale, performance, dar simțim că n-avem, de fapt, putere foarte mare. Îți dai seama când te uiți și zici: „Ok, avem un discurs bun, dar în ograda noastră n-avem sindicat, nu știm cum să ne apărăm drepturile, ne solidarizăm în ultimul ceas când sunt probleme pe zona culturală”. N-aș face altceva (n.r. în afară de actorie), dar am un idealism temperat.

– Cum priviți faptul că rasismul, nostalgia regimurilor dictatoriale și ura față de cei de altă naționalitate se întorc, în condițiile în care dvs ați făcut spectacole cu temele astea în urmă cu 10 ani?
– Contează orice ieșire în public pe subiectele astea și adunate creează o masă critică, creează o platformă pentru dialog, creează un curaj și poate un grup de oameni care la un moment dat răspândește niște teme, pune niște întrebări, intră în dialog și contează. Uneori este frustrant că lucrurile pe care le descoperim în documentarea pe care o facem sunt poate uneori cu un pas înaintea exploziei la nivel public. 

De exemplu, când am făcut noi spectacolul „Acrobatii” în 2022. De atunci,  lucrurile în loc să se îndrepte sunt și mai rău acum. Atunci a fost greva mare din educație și noi chiar am  participat la marșul care a avut loc în București. Atunci părea că se întâmplă ceva extraordinar. Acum e îngrozitor ce se întâmplă în educație. Așa că zici: da, într-adevăr, un spectacol, o grevă, un marș, un protest imens nu schimbă nimic. În niciun caz nu consider că e inutil ceea ce facem, din contră, cred că e foarte important, dar simțim că nu ajungem la butoane. Avem expresia asta că ne trece glonțul pe la ureche. Eu văd că trece prin noi și am devenit mai rezistenți.

„Oamenilor le e frică și reacționează greu la schimbări, mai ales în contexte de crize economice”

– De ce credeți că există reacții de ură la adresa unor oameni care au altă orientare politică, religioasă și chiar altă naționalitate?
– Reacțiile oamenilor au, de obicei, alte cauze decât astea care sunt convenabile și, de obicei, sunt legate de interese economice mai mult decât de cele politice.

Oamenilor le e frică și reacționează greu la schimbări, mai ales în contexte de crize economice. Încearcă să se protejeze, să își protejeze bunurile, spațiul individual și siguranța. Dar ce am învățat foarte mult în anii aceștia, când am lucrat pe teme socio-politice și de actualitate, este faptul că toate au, de fapt, niște explicații. Astea sunt cele care generează, de fapt, toate mișcările sociale, iar pe urmă felul în care oamenii reacționează și găsesc soluții de supraviețuire.

„Dar e un alt abuz și o forțare cum funcționăm în teatru azi și cum venim încă din universitate pregătiți: nu avem decât un spirit de turmă”

– Ar fi mai potrivit ca un teatru de stat să fie condus de un colectiv artistic, cum e la dvs, în loc de un director numit prin interimat, cum se practică acum la multe teatre din țară și din București?
– Întrebarea e bună, legat de cum se conduc instituțiile de teatru. Sigur că o asociație de mărimea celor pe care le gestionăm noi e foarte diferită de un teatru de stat, din multe puncte de vedere. La Replika eu nu mă ocup deloc de partea asta și nici într-un teatru nu am avut funcții de conducere, doar actriță, dar am co-gestionat spații și proiecte artistice, cam mereu în colective. E greu oricum. E greu când nu sunt nici resurse, e instabilitate mare, iar oamenii muncesc foarte mult și e greu să fii nonierarhic. Oricare ar fi modul de organizare, cineva trebuie să își asume anumite decizii. Dar ideile, valorile, principiile de lucru etc., astea sunt lucruri care cred că trebuie discutate și decise în echipă.

Capitolul interimate e clar deja: nu sunt deloc în regulă, nu au decât valoare temporară, atât. E grav, ridicol și periculos ce e la noi și nedrept, până la urmă. Pierdem tot noi — artiștii și publicul. Înțeleg că e chiar ilegal, dacă e să o luăm la bani mărunți, iar din instabilitate și lipsa de asumare nu putem construi mai nimic.

Eu cred în puterea colectivelor. Nu e foarte sănătos să îmbătrânești în funcție. Cred că e bine ca la conducerea instituțiilor să fie mandate limitate, să se mai schimbe oamenii. Există libertate și funcții diferite pentru aspecte diferite ce țin de administrativ, artistic, deci nu mandate în care toate ideile, deciziile și puterea stau în pixul unui singur om.

Dar e un alt abuz și o forțare cum funcționăm în teatru azi și cum venim încă din universitate pregătiți: nu avem decât un spirit de turmă, dar nu și o gândire strategică benefică la nivel colectiv. Și nici încredere în puterea noastră de autoreprezentare.

„Având șansa foarte repede să am colaborări în teatre de stat, m-au speriat”

– Ați evitat să faceți actoria într-un teatru de stat pentru că simțiți că facultățile de teatru și lumea teatrală din România impun și caută șabloane?
– Am povestit despre Puiu Șerban, care a devenit așa singularizat, un nume într-o masă de pedagogie greșită, după părerea mea.  Eu cu siguranță nu am fost targetată de el, ci mai degrabă metodele lui și ale majorității profesorilor și profesoarelor, după părerea mea, erau pedagogic greșite și multe dintre ele duceau la diverse tipuri de abuz. Eu am povestit despre o parte dintre ele.

Au ieșit la iveală și cazuri mult mai grave față de ce am trăit eu și altele n-au ieșit la iveală, pentru că, din păcate, le e frică multora să vorbească.  Adică ce faci, unde joci și cum schimbi tu, la 20 de ani, o trupă de teatru? Acum nu mă mai autocenzurez, dar la 20 de ani ieșiți din facultate, simți ca ar trebui să zici  mersi că ești acolo. E foarte greu să refuzi un rol sau în situația când partenerul de scenă, bărbat, în vârstă, când e cortina trasă și nu vede nimeni, te ia în brațe și te pupă. Ar trebui să te învețe cineva să refuzi. Ar trebui să-i învețe cineva pe ei că nu e deloc în regulă să facă asta. Dar da, mi-am dat seama foarte repede că, din păcate, lucrurile pe care ni le spuneau în facultate se reflectau peste ce dădeam în instituții.

Având șansa foarte repede să am colaborări în teatre de stat, m-au speriat. Dincolo de ce mă speriase deja în facultate, felul în care ne puneau în aceste șabloane. Adică așa ne citeau, așa ne încadrau, așa ne lăsau să intrăm în facultate și așa ne trimiteau în lume sub formă de pachețele și tipologii bine ștampilate. Am văzut o abordare din asta mai conservatoare și mai tradițională, care e îngrijorătoare, cum erau priviți actorii și actrițele în general ca rol, ca meserie și ca funcție în toată scara asta ierarhică. Și am avut norocul că am avut alte contexte în care am putut să exist ca actriță și am putut să mă dezvolt și să învăț să văd că se poate și altfel.