Intuiesti ca ceva e in neregula? Probabil ca este

Discutia zilei: cresterea salariilor in sectorul public. Multe observatii si comentarii pertinente. Si multe mai putin. Mai jos, profitand de aceasta disputa, un comentariu de weekend dedicat cititorilor care nu au expertiza in cele economice si care de multe ori simt ca ceva e in neregula in aceste discutii pe teme „macroeconomice”.

O clasificare

Economistii se impart in doua: prima categorie, incearca sa inteleaga si explice procesele prin care diviziunea muncii si schimbul intre indivizi mai mult sau mai putin liberi genereaza ordine sociala si prosperitate, in functie de varii aranjamente institutionale. A doua categorie, incearca sa inventeze si justifice mecanisme prin care Statul si elitele asociate lui pot controla si manipula procesele economice in vederea redistribuirii de resurse catre persoane, grupuri si obiective decretate de aceste elite ca fiind de interes public, laudabile, urgente etc.

Ambele –atat categoria A cat si cea B- sunt legitime. Ambele importante. Si ambele obiective sunt executate mai bine sau mai prost, in functie de autor, scoala de gandire si context.

Despre a doua categorie

Pentru discutia noastra ne intereseaza a doua categorie, B. Cele doua mari modalitati de redistribuitie teoretizate si sustinute de economistii din aceasta clasa sunt cunoscute: (1) impozite si taxe si (2) „politica” monetara. Inca din vechime, regii, curtierii si bancherii lor isi executau economic supusii pe calea birului, tributului si prin manipularea valorii monedei. In schema mare a lucrurilor cand vine vorba de bugetul Principelui, cea de a treia cale, “imprumutul”, ca orice “a treia cale”, este reductibila mai devreme sau mai tarziu la primele doua.

In lumea moderna, principala contribuite a economistilor de categoria B in acest sens a fost: (a) Sa inventeze modalitati cat mai eficiente si ingenioase de a taxa, de a impozita si de a manipula moneda si creditul aferent; (b) Sa gaseasca moduri cat mai subtile de a camufla si plasa aceste modalitati sub pragul de perceptie publica; si (c) Sa inventeze o teorie cat mai abstracta si sofisticata pentru a explica si legitima din punct de vedere stiintific si moral operatiunea. De aici, tratate, manuale, discipline, teorii, doctorate.

Cateva implicatii

Dat fiind faptul ca economistii sunt in general fiinte cu un IQ peste medie, cetatenii obisnuiti care inca nu inteleg ce si cum cu macroeconomia, politica fiscala, multiplicatorul, velocitatea, masa monetara etc., au circumstante atenuante: economistii insisi au ajuns sa se piarda in hatisul de concepte si institutii create in scopurile mai sus mentionate. Cu cat gradul de abstractie si complexitatea explicatiilor avansate de ei este mai mare, cu cat reteaua de concepte, definitii, formule si referinte ezoterice e mai densa, cu atat creste ceata ce se interpune intre realitate si simtul comun.

Prima victima nu este insa cetateanul de rand ci economistul de tip B insusi. De cele mai multe ori de buna credinta, adept convins al universului paralel astfel creat in mintea sa, el crede sincer in ce spune si face. Din punct de vedere practic, aceasta confuzie de planuri, limbaje, probleme si prioritati are insa un rol pozitiv pentru succesul social al acestui tip de economist. Sa nu uitam care este scopul ultim al demersurilor acestuia: eficientizarea si legitimizarea operatiunilor Statului si a elitelor aflate la pupitrul de control.

Exemplu

Sa ne inchipuim ca guvernul unui stat oarecare vrea sa creasca salariile in sectorul public in anul electoral. Ce-o sa faca? Sa iasa in conferinta de presa si sa spuna: “Dragii mei, e an electoral, stim ca nu e OK ce facem dar ganditi-va, ce inseamna sa piedem noi alegerile si in loc de Dan Suciu, MRU samd sa aveti iar de a face cu incontinentii semi-analfabeti ai lui Tariceanu & co (ei fiind varianta stelara fata de ce va asteapata in realitate).Va convine? Nu. Nici noua. Deci suntem pe aceasi pagina. Asta e…”

Suna ca naiba.

Si atunci macroeconomia vine in ajutor. Iesi si spui ca a venit momentul relansarii. Ca asa cum stim din manualele de economie, consumul trebuie stimulat pentru a avea crestere, relansare etc. Ce mod de a stimula consumul poate fi mai bun decat marirea salariilor in sectorul public cu x la suta, asa cum scrie si “in orice manual de economie”?!

Daca esti in America, chestiunea capata accente stiintifice impresionante. Aduci in fata si unul sau doi macroeconomisti celebri care dau in scris la Washington Post sau New York Times ca asa stau lucrurile si ca cine e contra initiativei e un ignorant, care nu intelege progresele stiintei moderne. Apoi iese un Nobelist care intareste cu toata gravitatea: “Da, asa e. O spun eu ca-s Nobelist”. Apoi se arata ce formule aplicabile au fost stabilite de stiinta ca fiind cele adecvate.

Apoi iese un alt macroeconomist sa spuna ca e gresit. Altii se mobilizeaza cu replici si cotra-replici. Se invoca formule, teorii, date statistice. Se incanteaza nume de universitati si reviste “de prestigiu”. Zgomotul si confuzia se amplifica. Fiecare are un punct de vedere si un “model”. Sunt avansate cu pasiune si certitudine scheme alambicate in care imprumuturi, dobanzi, taxe, scutiri, impozite, rate de schimb, stimuli, subventii, incrucisate, impletite, calibrate si targetate se combina intai clasic, apoi neoclasic, apoi baroc, apoi rococo. Fiecare a facut un calcul si are o proiectie si o prognoza… Intre timp, mass media se fac ecoul acestui tumult cognitiv-retoric. Disputa se amplifica.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro