Ioana Pârvulescu, scriitor, profesor Litere București: “Am cursuri online. Mă parfumez, desigur, mai ales când predau simbolismul"

Zilnic “În sufletul omului pe Youtube-Perspektiva. Printre ultimele dialoguri: Vlad Enache, omul cu mască de snorkeling contra COVID-ului / Nicolae Andrei Popa, despre iubita sa bicicleta / Adrian Sâncrăian și expediția sa în lumea vinului(întrebați în Cluj de vinul Inimos!). Destul cu reclama. Acum intrăm în casa Ioanei Pârvulescu. Iat-o! Savurează 9 boabe de fistic și 5 de stafide. Și „am ținut un „jurnal de bucătărie”, de fapt în bucătărie. Adică am scris pe perete (supărată fiindcă l-am pătat și n-aveam cum să-l revopsesc, acum), am scris deci din 25 martie și până pe 8 aprilie, un jurnal poetic, cu versuri din tot felul de poeți din literatura universală. Pe 8 aprilie a trebuit să-mi închei abrupt jurnalul, că se terminase peretele.”

Ce-ar face o domniță de la 1900 în vreme de asta de rău, de gripă ucigașă, de ciumă?

I s-ar părea că trăiește un vis. Poate un coșmar. Dar ar rămâne, în ciuda a orice, zâmbitoare și „grațioasă” –, toate personajele feminine ale lui Caragiale au calitatea asta, cum știm. Ar purta mănuși, oricum, la orice ieșire în oraș, chiar și vara. Acasă, neavând telefon, ar scrie în jurnal, plus mici mesaje pe cărți de vizită către iubitul de taină – sms-urile sau WhatsApp-urile de azi. Rămânând în atmosfera poemelor simboliste, la mare modă, pe care le-ar citi, ar aranja cu pasiune lalele, narcise și liliac, în vaze mari, răspândite prin casă. Ar fi speriată doar atât cât trebuie ca să nu fie iresponsabilă. De fapt, în sinea ei, ar fi optimistă, ca secolul în care s-a născut, al 19-lea.

Sănătatea cum era pe vremea aia?

Până acum aveam un singur argument contra acelei epoci „frumoase”: problemele de sănătate. Acum nu-l mai am. Davila, care a murit în 1884, a lăsat medicina pe calea cea bună, ca o orchestră care are partitura și poate cânta fără dirijor, după zeci de repetiții, așa că te puteai bizui pe ajutorul medical. Fără a avea garanții, desigur. Erau deja zece servicii sanitare, în București, cu roluri distincte, între care igiena în școli, grija azilului de noapte și ceea ce am numi azi problema celor fără adăpost. Apropo, nu știu ce fac acum autoritățile pentru homeleși. Le-au închis parcurile, unde se mai aciuiau, iar oamenii nu se mai apropie de ei ca să le dea mâncare sau bani. Trăiesc de azi pe mâine, oare s-a gândit cineva și la ei? Sau nu mai contează?

Ce măsuri luau autoritățile?

Nu se fac discriminări, la 1900. Nimeni nu zice: tu ești bătrân, tu nu, așa ceva e un abuz și o necuviință. Tu ai voie, tu nu. Tu ești liber, tu nu. Povestea cu „pentru binele vostru” n-ar ține (ar ține, în schimb, la comuniști). I-ar considera destul de responsabili, ca să se apere singuri. Ei aveau tuberculoza, boala tinereții, aceea, dar nu-i izolau pe tineri. Nu le stricau zilele, câte mai erau. Bacilul tuberculozei a fost descoperit de Koch în 1882. Presa se ocupa cu îndrumarea și modelarea populației, ea era „autoritatea”, la fel ca azi. În orice caz, când au devenit conștienți că există microbi, adică niște armate de criminali invizibili pe care nu-i poți înfrunta bărbătește, deși luptele se dau tot corp la corp, oamenii au trăit un moment asemănător cu cel trăit de noi, în primăvara lui 2020. Apoi, abia ce-și închisese porțile, în noiembrie, expoziția universală de la Paris din 1889, cea cu inaugurarea Turnului Eiffel, că oamenii, prea încrezători în puterile lor, au fost loviți mișelește de influenza, o gripă îngrozitoare, care i-a ținut în izolare acasă în iarna care a urmat (da, și ei au făcut asta). Dar criminalul în serie a fost dibuit curând și ziarele i-au arătat chipul. Un bacil groaznic, scârbos, pe lângă care cel de azi e un Don Juan. Iar la gripa zisă spaniolă, din 1918, care mai venea și după catastrofa Marelui Război și a durat doi ani, e interesant că purtau măști exact ca astea de azi, au rămas fotografii uimitor de asemănătoare. Noi n-am inventat nimic.

Ce-nsemna recluziunea pe vremea aceea? Unde se ascundeau oamenii?

Era intimitate. Dar ceva de strictețea din ziua de azi n-au trăit. Retragerea lor nu era ceva rău, oamenii știau să fie bine și veseli la ei acasă, cântau la diverse instrumente, făceau mici spectacole, organizau șarade, jucau tot soiul de jocuri, povesteau, citeau cu glas tare. De altfel, foarte mulți știu și azi să fie bine, acasă.

Cum arăta dragostea pe vreme de rău?

Diferența e că la ei starea de urgență era creată chiar de dragoste, asta era urgența. Vorba lui Dan C. Mihăilescu: „Am ajuns iar la Marx și la familia, celula de bază a societății”. Și tot el, cu umorul pe care i-l știm: „S-a înființat Fundația pentru o societate închisă”. Cred că multă lume și-a testat în zilele astea dragostea, ba chiar și prietenia. La unii a rezistat.

Dar luxul? Conta?

Cum să nu conteze! La fel ca acum. Una e să stai în recluziune cu soț/soție, soacră și doi copii în două camere și alta să stai bine mersi cu partenerul de viață într-o vilă la malul mării sau la munte, ca în Paradis. Ieri am auzit de pe balcon prima criză de isterie dintr-un apartament de la blocul din vecini, dată de coviețuirea forțată. Suna așa: „Nu te mai supooort! Ce ți-am făcuuut ? Nu te mai supooort !” Însă sfâșierea din voce era insuportabilă. Și tăcerea celuilalt.

Cum se arăta caritatea?

De obicei doamnele erau cele care se implicau în asta, se organizau și îi ajutau pe cei care aveau nevoie. Iar cei care trăiau în lux (să nu-i demonizăm!) se implicau în asemenea acte de binefacere, erau deschiși la pungă. Pentru a-i stimula, presa dădea în vileag, adesea, suma plătită de fiecare. Transparență totală.

Tu ce gesturi faci dimineața?

Ridic pleoapele, apoi storurile, apoi deschid lumea. Studiez tabloul cerului și cum a evoluat vegetația. Ascult păsările. Apoi cafeaua, dintr-o cană care râde, de care sunt dependentă – de cafea și de cană. Și de Instagram, unde postez cam la două zile odată, ca un jurnal fotografic public.

Cum îți petreci ziua?

„Eu fac ce fac de mult”, în ultimul timp am avut de lucru la două cărți acaparatoare. Mi-am recitit și corectat un roman încheiat chiar înainte să înceapă nebunia (în ziua palindrom 02.02.20.20). Se cheamă Prevestirea, iar unele pagini m-au uimit, la recitire, prin asemănarea cu ceea ce trăim azi. Chiar au fost prevestitoare, deși acțiunea se petrece în trecut. Dar nu dezvălui mai mult. A doua carte e un volum colectiv aniversar, Amintiri de la Humanitas, cu 24 de autori, la care am lucrat cu Oana Bârna, un om de aur, care e chiar de 30 de ani la această editură. Nu-i ușor să faci cărți în asemenea condiții, dar merită. Foarte frumoasă deviza Humanitas: #continuăm. S-a închis lumea ? Poți deschide o carte.

Ce gesturi faci seara?

Închid storurile, cartea, pleoapele, lumea.

Simți cum te “robotizezi”? Ce faci împotriva “robotizării” tale?

Gânduri, imaginație, observarea detaliilor. Mă ajută și bucuria mea de a râde cu prietenii. Și, să nu uit, îmi asortez masca la îmbrăcăminte.

Cum te îmbraci?

Adriana Bittel a observat că, la femei, cochetăria (în sensul bun, cel pe care îl zici, al derobotizării, al demnității) moare ultima. Îmi lipsesc cumpărăturile, care mie îmi fac bine la sănătate. Mă îmbrac, în perioada asta, sport, dar cu câte un detaliu mai aparte, care să-mi dea iluzii estetice, atât în casă, cât și pe-afară. Când am cursuri on-line, mă îmbrac ca și cum m-aș duce la facultate, inclusiv pantofii, chiar dacă nu se văd. Și mă parfumez, desigur, mai ales când predau simbolismul.

Cum stai cu plictiseala?

Nu-mi știe adresa, n-o invit pe-aici. E oricum ocupată prin alte părți, în zilele astea.

Cu ce ochi îți vezi familia zilnic?

Cu ochii WhatsApp, care cam deformează imaginea. Ai mei sunt la Brașov, eu aici. Vorbesc mai des și cu cei plecați în lumea mare. M-a amuzat o replică a unei tinere, auzită pe stradă, în ajun de Paște: „Azi am făcut repetiție pentru masa de familie de mâine. O facem pe tabletă, că încăpem mai bine”. Așa și eu.

Ți-e frică de COVID 19? Cum s-a manifestat frica la început? Cum ești acum?

Mi-e puțin rușine să spun, dar nu. Nu mi-a fost și nu mi-e frică, am martori! În ce mă privește doar pe mine, nu mi-e, pentru că sunt fatalistă ca păstorul mioritic. Mi se mai întâmplă, totuși, să strănut și să mă fulgere un gând rău, efemer. În ce privește omenirea, nu mi-e frică pentru că are tot ce-i trebuie să depășească situația asta, așa cum a făcut-o de atâtea ori în istorie. Când frecventezi trecutul, știi pur și simplu că e doar un episod, și că va trece. Nu cred că ne va schimba, cred că vom uita și bine facem, până la urmă. Nu poți trăi doar cu frica în sân. Poate o să ne spălăm mai des pe mâini. E drept că nu am deloc încredere în politicienii lumii și mi se pare că o grămadă de lucruri sunt gândite anapoda. Dar nici ușor nu e să le gândești bine. De un singur lucru mi-e frică, totuși : să nu fie un prilej pentru a ni se limita libertatea. Deja nu-mi place: ieși pe stradă, la cumpărături, la sport, și te simți vinovat. Ocolești jandarmii. Asta nu e în regulă.

Care sunt știrile fake sau oficiale care te-au marcat?

N-am televizor și abia dacă citesc știrile pe HotNews. Mai degrabă pot spune ce m-a deranjat. Închiderea parcurilor (n-am văzut, cât timp au fost deschise, vreun pericol, iar în Anglia și Germania s-au redeschis rapid). Ar fi putut doar să se închidă locurile de joacă pentru copii și să se recomande ținerea copiilor de mână, ceea ce mai toți părinții făceau deja. Apoi, m-a deranjat închiderea cu lacăt a cimitirelor. Poți râde doar dacă n-ai pierdut pe nimeni foarte drag. Și, mai ales, dispariția medicamentelor și doamna care se ocupa de aprovizionare și a spus (mi s-a povestit) că nu ea e de vină, de vină sunt pacienții, că-și fac stocuri. Sigur, de vină sunt întotdeauna pacienții: cine i-a pus să aibă boli? Sper că doamna aia nu mai e în funcție.

Cum îți simți trupul? Faci exerciții cu el?

Prietenos, deocamdată. Niște exerciții, așa, cam neconvinse, da, dar am făcut altceva, în perioada asta, care arată o anume exasperare: am ținut un „jurnal de bucătărie”, de fapt în bucătărie. Adică am scris pe perete (supărată fiindcă l-am pătat și n-aveam cum să-l revopsesc, acum), am scris deci din 25 martie și până pe 8 aprilie, un jurnal poetic, cu versuri din tot felul de poeți din literatura universală – care ne include, desigur –, de la Ovidiu la Rilke, de la Ahmatova la Szymborska, de la Anton Pann la Emil Brumaru. Pe 8 aprilie a trebuit să-mi închei abrupt jurnalul, că se terminase peretele. Mai aveam peretele de vizavi, dar nu am acces la el, din motive de aragaz frigider, dulap cu vase.

Cum vezi timpul care este tot mai lung și liber?

La mine nu e deloc mai lung. Și înainte lucram mult acasă, iar cu transportul nu pierdeam timp, mergeam pe jos. Nu am mai puține de făcut decât înainte : cursuri, cărți, corespondență, apoi tot ce ține de casă. Și mai multe telefoane decât de-obicei. Abia apuc, seara, să mai citesc „la liber”, de obosită ce sunt.

Cum domini timpul?

Suntem prieteni vechi. Am învățat asta de la femeile din familia mea. Ne cunoaștem și calitățile și defectele. Ne bucurăm unul de altul.

Ce jocuri aveți?

L-am făcut personaj principal în cărțile mele. Ce joc mai frumos de atât ar putea fi? Cât despre replica lui: da, și eu sunt personaj, dar din păcate episodic, în cartea lui.

Ce muzică asculți?

De toate, inclusiv operă (scuze, scuze!). Se transmite gratuit de la Metropolitan Opera. Am văzut, cu prietenii (separat, dar împreună), spectacole din seria The Shows Must Go On, music-hall-uri. Apoi, uneori, merg pe YouTube ca-ntr-o călătorie în trecut, din aproape în aproape, din piesă-n piesă, retrăind momente de viață și schimbând stările de spirit, veselie, tristețe, melancolie.

Ce filme vezi?

Am revăzut și aș recomanda filmul Rear window, de Hitchcock, cu un personaj obligat să stea închis în casă, James Stewart. Și, de preferință, în corelație cu cartea lui Victor Ieronim Stoichiță: Efectul Sherlock Holmes.

Cum vezi viitorul?

Nu știu. Specialitatea mea e trecutul. Deja și cu prezentul am ezitări.

Cum arată moartea?

Nu știu. Specialitatea mea e viața. Deocamdată.

Cum arată Dumnezeu?

Nu e chiar o întrebare de interviu, dar răspund: și-și, nici-nici.

Cum arată Paștele în vreme de Coronavirus?

În afară, Săptămâna Patimilor dilatată la mai multe luni. Înăuntru, la fel.

Ce mănânci? Cât mănânci?

Mănânc… studențește. Ce mă tentează în clipa aia și găsesc în casă, dar cu foarte mare poftă. Cum ar fi 9 boabe de fistic și 5 stafide. Sau pâine cu unt. Sau napolitane cu cremă de lămâie. După scurt timp mi se face iar foame. Gătitul trebuie că face bine în perioada asta, te ține legat de concretul existenței. Dar eu m-am bazat mereu pe alții, în domeniul culinar, iar acum sufăr consecințele. Am făcut însă clătite, într-o zi, și știu să le întorc prin aruncare.

Zilnic te trezești în aceeași realitate: stai acasă. Mintea ta cum acceptă acest lucru?

Nu asta ar fi problema. Singura problemă e paradoxul că apropierea nu se poate manifesta azi decât de la distanță. Virtual. Când citești un roman, ai, desigur, experiența asta, dar eu am simțit mereu nevoia realității în cantitate egală, a tot atâtea întâlniri în realitate cu prietenii câte aveam și cu personajele, în carte.

Cum vezi acum „mulțimea”?Ce-ți dorești ?

În afară de mitinguri, unde m-am dus de nevoie, nu de plăcere, am evitat mereu mulțimile. Ideea de An Nou sărbătorit în public mă îngrozește. Nu-mi plac „masele”. Sunt o individualistă. Asta a rămas la fel. Dar îmi lipsește forfota de la facultate, întâlnirea pe trepte, între cursuri, cu, de pildă, Mircea Cărtărescu, Rodica Zafiu, Mircea Vasilescu, și Johnny Manolescu (așa s-a întâmplat tot semestrul trecut), îmi lipsesc întâlnirile întâmplătoare de pe stradă, librăriile, lansările, vizitele, pizzele cu prietenii și Cișmigiul, Brașovul cu munții lui și multe altele. Toate astea, adică firescul unei zile oarecare. Și iar mi-am amintit de o frază a lui Cioran: „Privind […] absurditatea evenimentelor şi răsfoind paginile istoriei, triste până la necuviinţă, ajungi a nutri o nostalgie, reprezentată de ambiţiile spiritului: nostalgia banalităţii.” Cred că o nutrim cu toții, acum.

IOANA PÂRVULESCU este scriitoare și profesor la Facultatea de Litere din București, unde predă literatură română modernă. Timp de 18 ani a fost redactor și cronicar săptămânal la România literară. La Editura Humanitas a inițiat și coordonat colecția de literatură universală „Cartea de pe noptieră”. Romanele ei sunt traduse în peste 10 limbi europene. A obținut în două rânduri Premiul Uniunii Europene pentru literatură: în 2013, cu romanul Viața începe vineri și, în urma unui concurs internațional al laureaților, în 2018, pentru proza scurtă O voce.

Zilnic Youtube Perspektiva “În sufletul omului”, Jurnalul vieții între patru pereți, pe vremea coronavirusului

Vlad Enache, omul cu mască de snorkeling contra COVID-ului

Nicolae Andrei Popa, despre iubita sa bicicleta

Adrian Sâncrăian și expediția sa în lumea vinului. Întrebați în Cluj de vinul Inimos