„Ioane, am auzit că te-ai căsătorit cu o unguroaică!”. Cum s-a refugiat ura românilor față de maghiari în bancuri
Istoricul Sorin Mitu publică pe Contributors.ro partea a doua a articolului său privind bancurile cu ungurii. Tema este de data aceasta cea a cea a anihilării simbolice și chiar fizice a maghiarilor de către români. Fără îndoială, numai în glumă, sunt doar niște bancuri se poate spune oricând, dar nu este chiar așa, spune profesorul clujean.
- Sorin Mitu este directorul Departamentului de Istorie modernă, Arhivistică şi Etnologie al Facultății de Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj.
Modalitățile și împrejurările în care ungurul trebuie să fie exterminat sunt nenumărate, el poate fi căsăpit în toate felurile. De exemplu, ungurul este spânzurat: „Cum dai jos un ungur dintr-un copac? Îi tai funia!”
Elocventă este o variantă „parodică” a cântecului Doamne, ocrotește-i pe români!, accesibilă în diferite versiuni pe Internet, care începe cu versurile:
S-o suit Pișta pă cal/ Și să uită în Ardeal/ … / Dă-te-n pi**da mătii jos/ Că Ardealu nu-i aʼ vostʼ/ … / Doamne, bate p**a-n voi/ Cum bate inima-n noi/… / Pe câmpia nordică/ Pică-o bombă-atomică/ … / Doamne, f*te-vă pă tăți/ Și scăpăm dă greutăți!
După fiecare secvență de acest gen urmează refrenul, care reproduce fără nicio sfială invocația din titlul cântecului. După cum se vede, bunul Dumnezeu este chemat la fiecare pas, pentru a-i seconda pe români în istorica lor vendetă.
Unii ar putea crede că piesa aparține doar unei subculturi marginale, formată din publicul suburban și lipsit de educație, consumator de manele. Dar acest lucru este adevărat numai în parte, deoarece versurile citate evidențiază – pentru oricine cunoaște cât de cât expresivitatea țărănească autentică, pentru oricine a zăbovit mai mult de o jumătate de ceas într-un birt din Ardeal – o mentalitate și o stilistică tipic populară.
Țăranul ardelean știe foarte bine nu numai să colinde, ci și să suduiască. Iar sudalmele pot să îl ia la țintă oricând (mai ales după 1940) și pe ungur. Asocierile dintre numele Domnului și elementele sexuale pomenite îl pot șoca pe orășeanul (cândva!) politicos și educat. Dar și ele sunt cât se poate de tipice pentru retorica folclorică. Așadar, deși cântarea amintită este o piesă care aparține universului social și cultural al anilor 2000, ea prelungește și elemente de conținut sau modalități expresive specifice mentalității tradiționale.
În contextul acestei piese, imaginea ungurului atârnat în ștreang, amintită mai sus, este amplificată la o scară epică: „Vine trenul din Galați/ Plin cu unguri spânzurați”. Absurdul plasării geografice respective consolidează efectul poantei. Nu are niciun sens ca un tren plin cu unguri spânzurați să vină tocmai de la Galați, dar chiar acest lucru face situația și mai amuzantă: nu contează, numai să vină de undeva și să fie cât mai mulți! O imagine capabilă să îi aducă la extaz pe ascultătorii piesei în discuție, care postează pe marginea distihului amintit comentarii de genul: „te unge pe suflet”, „îmi crește inima când o aud”, „ai de plm ce tare e asta”, „ar trebui să fie imn național”. Iar pentru cititorii care au îndoieli în ceea ce privește relevanța unor asemenea reacții, merită amintit că numai clipul pe care l-am citat aici avea la un moment dat peste 215.000 de vizualizări pe YouTube! Ulterior, căutând alte versiuni, am descoperit un canal în care aceeași piesă avea 600.000 de vizualizări, după care am abandonat cercetările pe acest subiect fascinant. În total, cei care au accesat piesa sunt de ordinul milioanelor, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă mai există vreun text referitor la maghiari, în perimetrul limbii și culturii române, care să se apropie măcar de această popularitate.
Românii triumfă în fața tuturor celor care au încercat să îi domine
Ar mai fi de adăugat faptul că vectorul antimaghiar este relativizat cu un semiton la final, când „acuș, acuș, noi i-om f**e și pă ruși”, apoi, „la anul și la mulți ani, i-om f**e p-americani”; iar în cele din urmă, în aceeași manieră lipsită de orice logică și care duce lucrurile la extrem, chiar și pe nevinovatul „Fernandel”, care beneficiază de același tratament nimicitor și degradant aplicat de românii triumfători. Ideea era că Dumnezeu îi ocrotește pe români în fața tuturor străinilor (cărora le dau de fapt clasă), deși cei mai semnificativi dintre aceștia erau totuși maghiarii, mult mai importanți pentru noi decât rușii și americanii.
Piesele de acest gen nu se încadrează totuși la categoria „bancuri” (care prin natura lor trebuie să amuze „pe toată lumea”); ca urmare, au o circulație restrânsă la un anumit gen de public, mai bine delimitat sub aspect ideologic și cultural. Cu toate că recurg la umor, nu sunt niște glume propriu-zise, deoarece transmit un mesaj preponderent afirmativ. În primul rând ele spun ceva, și abia în al doilea rând râd de ceva. Nici măcar ideea potrivit căreia ungurii ar trebui șterși de pe fața pământului, cu o bombă atomică, nu ne oferă sensul de bază al acestui text.
Ideea principală este că românii triumfă în fața tuturor celor care au încercat să îi domine, un conținut care face ca piesa în discuție să semene mai curând cu un imn, decât cu o parodie, aspect sesizat de altfel cu sagacitate de unul dintre fanii comentatori ai acesteia.
Varianta „originală” din care s-a inspirat „parodia”, cântată de Sava Negrean Brudașcu ca o piesă cuminte de inspirație folclorică, spune în esență cam același lucru, chiar dacă acolo trivialitatea sau referirile la maghiari sunt absente. Iar altă versiune „serioasă”, cultă, pe teme istorice, cu referiri la mareșalul Antonescu, este interpretată de Andrei Păunescu, în cenaclul Flacăra post-decembrist. Dar adevărul este că mulți dintre cei care fredonează Doamne, ocrotește-i pe români! sunt capabili să guste toate cele trei variante, pe care le leagă același etos naționalist.
În piesa de la care am pornit, motivul anihilării și umilirii în toate felurile a maghiarilor e menționat explicit: pentru că ei vor Ardealul. În schimb, în bancurile propriu-zise, care sunt ceva mai subtile și au tendința să se adapteze la gusturile și valorile unui public educat și convențional, motivul extincției dezirabile a acestora nu este de obicei precizat, iar anihilarea se produce doar pentru că ei sunt unguri. Acest lucru provoacă râsul, tocmai pentru că este excesiv. Iar el se poate petrece în cele mai diferite modalități.
Uneori, este evidențiat într-o manieră absurdă, tipică pentru umorul mai sec al multor bancuri, ceea ce îl face doar hazliu și relativ benign:
În Ardeal, un tip intră într-un bar cu un crocodil legat în lesă și întreabă barmanul: – Nu vă supărați, aici serviți unguri? – Da, cum să nu, luați loc! Ce vă aduc? – Mie o bere și lui doi-trei unguri!
Alteori, nevasta urgisită de atâtea ori în imaginarul masculin nu merită nici ea nici o lacrimă dacă e unguroaică:
– Ioane, am auzit că te-ai căsătorit cu o unguroaică! – Da… – Daʼ di ce? – Apăi, știi, româncele sunt mai fragile, deseori se îmbolnăvesc… – Și ce, unguroaicele nu se îmbolnăvesc? – Ba da, dar de ele nu-ți pare atât de rău!
Sau:
– Care-i diferența dintre un ungur și o căprioară loviți de o mașină într-o pădure din Ardeal? – În fața căprioarei se observă urme de frână!
La fel stau lucrurile cu șoferul care poate să calce cu mașina un copil dacă acesta e ungur, cu necunoscutul care vrea să bea apă dintr-o fântână otrăvită și este chiar invitat să o facă dacă se dovedește că e ungur, cu pasagerul care doar el are voie să se aplece pe geam în tren, dacă e ungur. Dacă îți mor oile sau îți luxezi glezna, „este bai, dar nu-i catastrofă”, dar dacă dă o bombă și mor toți ungurii din Cluj sau din Budapesta, aceasta „e catastrofă, dar nu-i bai”. De fapt, moartea unei oi este mai regretabilă decât a unui ungur. Toate acestea sună destul de sinistru dacă sunt prezentate în maniera prozaică în care am făcut-o în frazele de mai sus. Dar dacă sunt etalate sub forma unor bancuri, ele devin automat amuzante pentru publicul cărora li se adresează.
Un accent suplimentar subliniază satisfacția cu totul specială pe care i-o provoacă românului suferința ungurului, român imaginat ca un fel de gremlin răutăcios, care țopăie pe leșul dușmanului:
Într-un spital din Ținutul Secuiesc, un doctor îl întreabă pe colegul său: – I-ai spus ungurului de la patul cinci că mai are o săptămână de trăit? – Da, răspunde colegul de breaslă. – Ce bulangiu ești! Era rândul meu!
Toate acestea par să sugereze că ungurul e bun doar mort, iar anihilarea reprezintă singura modalitate naturală și acceptabilă de interacțiune cu acesta, din perspectiva românului. Fără îndoială, nu trebuie să tragem de aici concluzia că românii își doresc cu adevărat ca ungurii să fie spânzurați, alungați sau distruși cu bomba atomică. Ideea de la care pleacă bancurile este însă aceea că românii, mai ales cei din Ardeal, nu îi înghit pe maghiari, motiv pentru care ne putem gândi, măcar în glumă, la asemenea modalități de rezolvare radicală a raporturilor dintre noi și ei.
Pe stadioane, confruntarea galeriilor
Pe stadioanele românești se scandează minute în șir „afară, afară, cu ungurii din țară” (în ultima vreme, se aude însă mai frecvent „olé, olé, să-ți dăm m**ie, bozgore”). Uneori, acest lucru se întâmplă chiar și la meciuri la care nu participă echipe sau arbitri maghiari. Spectatorii sunt luați pe sus de valul entuziasmului colectiv provocat de o lozincă verificată (și versificată), până în punctul în care se pare că nici nu mai contează conținutul mesajului. Dar adevărul este că el contează. Chiar dacă e vorba despre un meci dintre România și Danemarca, „ungurul” e cel care întruchipează cel mai bine imaginea arhetipală a vrăjmașului, oricare ar fi el, ca și dorința noastră de a triumfa împotriva acestuia. Mai ales că după câte am pătimit de-a lungul istoriei – și mai îndurăm chiar și azi – aceasta nu e decât o dreaptă revanșă!
În Ungaria, reacțiile suporterilor maghiari la meciurile cu România sunt pe măsură. Chiar și la o partidă de handbal feminin, ultrașii budapestani i-au strigat unei sportive românce „țigan, animal, orfan”, iar în cele din urmă au aruncat după ea o pungă cu urină, lăsându-l stupefiat pe antrenorul suedez al echipei din București. Manifestările mai soft includ în special arborarea fularelor cu harta Ungariei Mari, promovate de însuși premierul Orbán. Ele sunt considerate provocatoare de către români, în timp ce politicienii maghiari care vânează popularitatea afișând asemenea simboluri afirmă că acestea nu sunt decât simple manifestări ale identității istorico-naționale maghiare. Pe de altă parte, autoritățile europene care reglementează conduita suporterilor pe stadioane se arată în general insensibile în fața unor justificări de acest gen, penalizând manifestările de factura celor amintite mai sus.
Alte modalități de a-i anihila pe maghiari nu sunt de natură fizică, ci simbolică:
La maternitate, un negru, un român și un ungur așteaptă ca soțiile lor să nască. Asistenta vine și le spune: – Dintr-o eroare, am încurcat copiii. Vă rugăm să veniți și să încercați să îi recunoașteți. Românul intră în sala de nașteri, înhață copilul negru și fuge cu el pe culoarul spitalului. Tatăl copilului negru îl vede și îl oprește: – Nu ți-e rușine, domʼle?! Ăsta e copilul meu! – Fugi, domʼle, de-aici! Mă crezi prost? Unul dintre ceilalți doi e pui de ungur și eu nu vreau să risc!
Dacă suntem xenofobi și rasiști, ne putem imagina că lucrul cel mai rău de pe lume este să fii negru. Dar din perspectivă românească, se poate ceva și mai rău: să fii ungur! Într-un mod similar, ne putem imagina că românul adevărat, eroul bancului, este homofob și respinge înainte de toate posibilitatea unei relații gay. Dar când Ion îi mărturisește tatălui său că vrea să se însoare cu István, acesta refuză categoric să îi dea binecuvântarea, dar nu pentru că István e bărbat, ci pentru că e ungur! Din nou, hazul poantei se bazează pe faptul că nimic nu poate să fie mai rău decât să fii ungur. Nici negru, nici homosexual, nimic!
Funar însuși este un măscărici
Există însă și bancuri în care tendința cu totul exagerată a românului de a-l căsăpi pe ungur oriunde îl prinde – tendință care se discreditează tocmai datorită caracterului său excesiv – este relativizată și în alte modalități. De exemplu, măcelărirea ungurilor este pusă pe seama lui „Funar”. În multe bancuri, Funar este cel care vrea să îi calce cu mașina, să spânzure în fiecare zi un ungur de statuia lui Avram Iancu, ba chiar și pe patul de moarte el este cel care își schimbă numele într-unul unguresc, pentru ca să moară mai bine un ungur. Din toate aceste bancuri nu reiese în mod explicit că fostul primar al Clujului e bun sau e rău dacă face toate aceste lucruri. Ca urmare, un adept al acestuia le poate gusta fără probleme, auzind ce le face ungurilor Funar. Dar pentru alții situațiile respective sunt excesive și tocmai de aceea sunt caraghioase. Funar însuși este un măscărici care se face de râs cu exagerările sale, iar asocierea naționalismului deplasat cu numele politicianului clujean consolidează această reprezentare critică, transformând dispozitivul antimaghiar amintit într-un subiect de glumă, care ne amuză.
În alte situații, nu „Funar” este cel care devine rizibil datorită modului în care îi urăște pe unguri, ci românii care trăiesc în Ardeal. Din acest motiv, bancurile respective fac trimitere de obicei la graiul și la mentalitatea ardelenilor. De multe ori se precizează că pățania are loc undeva „în Ardeal”, la „Cluj”, în Secuime sau la „Târgu Mureș” (scena confruntărilor din martie 1990), iar această localizare vrea să sugereze o anumită distanțare în raport cu personajele și realitatea bancului. La fel ca sângele de ungur care se poate vedea pe capota mașinii lui Funar, ideea este că toate aceste lucruri se petrec undeva, acolo, „la nebunii ăia”, de care noi, cei care râdem la auzul acestor bancuri, ne disociem într-o anumită măsură.
Româniii râd și de naționalismul excesiv
Pe de altă parte, regățenii se dovedesc a fi de multe ori mai antimaghiari decât ardelenii, imaginându-și și ei Bucureștiul sau Craiova ca un câmp de bătălie cu pericolul unguresc. În consecință, disocierea amintită nu este efectuată de fapt pe criterii geografice, ci ideologice și politice. Cei ce se distanțează de epicentrul confruntărilor care îi opun pe „nebunii lui Funar” și pe „unguri” sunt cei ce se consideră moderați. De exemplu, cei care țin să sublinieze că „la Timișoara”, „în Banat”, „la Arad”, „la noi în sat” sau în multe alte locuri așa ceva nu se poate întâmpla niciodată, că noi ne înțelegem bine cu ungurii, trăim în armonie, și doar niște exaltați ca Funar și ai lui pot să dea naștere unui univers antimaghiar de genul celui imaginat în bancurile amintite.
Sau, pe coordonatele politice ale anilor 1990, când au luat naștere aceste bancuri, naționaliștii ridicoli de care râdem sunt partizanii lui Funar, Vadim și Iliescu, securiștii și cripto-comuniștii anti-occidentali care încearcă să țină România pe loc; în timp ce adepții anti-comuniști și pro-occidentali ai Convenției Democrate sunt cei care cred că românii nu împărtășesc asemenea atitudini xenofobe și tocmai de aceea râd de naționalismul de grotă al „vătrașilor” (de la Vatra Românească), „peuneriștilor” (de la PUNR) sau „peremiștilor” (de la Partidul România Mare).
Obsesia antimaghiară este ridiculizată într-un mod evident în bancul în care Ion năvălește din senin peste vecinul său János, ca să îl taie „pentru că ei l-au omorât pe Mihai Viteazul”; iar când i se spune că acest lucru s-a întâmplat acum patru sute de ani, el răspunde că abia acum a aflat! De data aceasta, prostănacul de care râdem este românul (ardelean) obsedat de conflictul cu maghiarii. Un conflict lipsit de fapt de orice motivație, dacă ne gândim că a trecut atâta vreme de la momentul care îl roade pe Ion (incitat de altfel doar de cei care i-au pasat extraordinara informație) sau că, dacă știm un pic de istorie în plus, realizăm că nu ungurii sunt cei care l-au omorât pe voievodul valah, ci doi valoni, la ordinele unui general italo-albanez, aflat în serviciul unui împărat austriac! Morala bancului este să râdem de asemenea motivații total deplasate și să ne disociem de adversitatea caraghioasă față de unguri. Este un banc care persiflează indirect și atitudinea istoricilor naționaliști, cei care ne cer să nu-i uităm cumva pe ucigașii lui Mihai Viteazul.
Râsul și față de xenofobie. Românul se auto-ironizeză pentru că îl dușmănește pe maghiar
Asemenea elemente articulează o ultimă temă a bancurilor cu unguri, cea a naționalismului și xenofobiei, atribuite maghiarului, dar și românului. Dacă românul e privit uneori în mod (auto)critic, fiind ironizat pentru apucăturile lui naționaliste și pentru că îl dușmănește pe maghiar într-un mod atât de excesiv, este evident că nici ungurul aflat într-o asemenea ipostază nu e ocolit de bancurile românești. Naționalismul maghiarului se poate manifesta pretutindeni, chiar și în noaptea nunții:
Se însoară un ungur cu o româncă. Tatăl îi dă ultimele sfaturi pentru noaptea nunții: – Auzi, fiule, când ajungi cu mireasa acasă, o iei în brațe și o treci pragul, ca să vadă că unguru-i puternic. Apoi o arunci în pat, să vadă că unguru-i mândru. Te dezbraci, să vadă că unguru-i și frumos! După aia știi tu ce să faci, da? A doua zi, tatăl îl întreabă cum a fost. Fiul răspunde: – Am luat-o în brațe, să vadă că unguru-i puternic, am aruncat-o în pat, să vadă că unguru-i mândru, m-am dezbrăcat să vadă că unguru-i frumos și apoi m-am masturbat în fața ei. – De ce, măi, tâmpitule, ai făcut asta? – Ca să vadă că unguru-i independent și autonom!
În pofida satirei care șarjează imaginea ungurului mândru și autonomist, în acest caz el este înfățișat într-o postură inofensivă, fiind reprezentat din nou în postura unui prostănac caraghios.
Ungurul poate fi luat în derâdere pentru că se crede tot timpul persecutat, chiar dacă nu are motiv:
Un tip intră într-un magazin: – Aș dori și eu un gulaș. Vânzătorul: – Sunteți ungur? Tipul se enervează: – Și dacă ceream ștrudel mă întrebai dacă sunt neamț, dacă ceream mâncare chinezească mă întrebai dacă sunt chinez? – Aaaa, nu… – Și atunci de ce mă întrebi dacă-s ungur, fiindcă am cerut gulaș? – Pentru că aici e magazin de electronice!
Alt banc arată însă că românul nu e chiar atât de inocent în această privință, iar suspiciunile ironizate altădată ale ungurului nu sunt deloc neîntemeiate:
Mă cheamă șeful în birou azi: – Măi, Costele, István pretinde că este victima rasismului la locul de muncă. – Adică?… l-am întrebat. – Păi, când ați fost vinerea trecută cu toții la restaurant să sărbătoriți aniversarea aceea, el e singurul pe care nu l-ați invitat… – Ei, și? – Și… Costele, era totuși ziua lui, ce naiba!
Am amintit în articolul precedent un banc care ar putea să incrimineze destul de drastic xenofobia românească: secuiul transformat în oltean i-o face și îl înjură automat pe tovarășul său maghiar, din prima clipă în care a devenit român. Românul este întotdeauna și în mod obligatoriu antimaghiar, chiar dacă înainte de asta a fost ungur! Dar bancul nu satirizează deloc această probă de xenofobie românească, iar lumea se amuză în primul rând pentru că aude înjurătura la adresa ungurului. Situația este considerată amuzantă deoarece ea confirmă în mod hazliu ceea ce știam de dinainte, stereotipul potrivit căruia românul are întotdeauna ceva cu maghiarul de lângă el.
Alt banc pune în scenă o situație inversă, cea în care ungurul devenit român este cel care o încasează de data aceasta, de la ai săi. Dar această piesă jonglează mult mai subtil pe tema xenofobiei reciproce nutrite de cele două popoare:
János, copil fiind, merge la popa la furat cireșe. Jos îl aștepta părintele: – Măi, János, zice popa, nu te bat, nu-ți fac nimic, dar te botez Ion și te fac român! Merge János, botezat Ion, acasă, îi povestește mamei întâmplarea, aceasta îl ia și îi trage o mamă de bătaie, ca să se-nvețe minte! Când vine tacsu acasă seara, află și el și-i dă lui János altă mamă de bătaie! Supărat, János stă și cugetă: – Mă, nu-s român decât de câteva ore și m-or și bătut doi unguri. Ioi, cât de mult îi urăsc!
De data aceasta, bancul satirizează însăși prejudecata care spune că românii îi urăsc pe maghiari și maghiarii pe români, punând în evidență lipsa de fundament a acesteia, iar poanta se naște tocmai din denunțarea amuzantă a respectivului stereotip. Și această glumă se bazează pe mecanismul confirmării a ceea ce știam dinainte, dar ceea ce ni se confirmă acum nu este că românii și maghiarii se urăsc, ci că acesta este un stereotip, care nu are acoperire în realitatea relațiilor sociale, deoarece János nu a mâncat bătaie fiindcă e român, ci pentru că a furat cireșe de la un vecin. Dar el poate totuși să creadă că adversitățile etnice sunt de vină, ceea ce este nostim!
Afirmația de mai sus poate fi considerată însă adevărată de către unii și falsă de către alții. Chiar dacă deformează realitatea, stereotipiile se bucură de o credibilitate uriașă. De exemplu, alt banc pleacă de la ideea că xenofobia reciprocă este un fenomen real, dar accentul e pus pe faptul că maghiarii sunt de fapt de vină pentru această situație. Până și ura la adresa lor am învățat-o tot de la ei:
După un set complet de analize și o discuție prelungită, doctorul mi-a spus că sufăr de xenofobie. – Morții măsii, sunt sigur că p-asta tot de la un ungur am luat-o!
Dar nici în acest caz nu putem fi absolut siguri că nu e vorba, de fapt, despre o ironie la adresa xenofobiei în general, și nu neapărat la adresa celei ungurești sau românești. Bancul poate fi citit și în această cheie, deoarece multe glume din categoria celor amintite se pretează la lecturi multiple, în funcție de atitudinile și setul de valori al fiecărui ascultător. Din acest motiv, numeroase bancuri etnice sunt preluate de la români la maghiari și invers, pentru că toate cultivă tema adversităților reciproce, pe marginea căreia spun în linii mari aceleași lucruri. Oare chiar atât de mult ne urâm sau totul nu este decât o exagerare și un subiect de glume?
Paralelele amintite conturează însă o modalitate și mai convingătoare de relativizare a adversității dintre români și maghiari, despre care se tot vorbește în aceste bancuri. Dacă și unii, și ceilalți sunt naționaliști, acest lucru îi pune cumva pe picior de egalitate și îi plasează într-un spațiu de familiaritate, iar ostilitatea cotidiană cu care se tratează în mod reciproc – până la urmă, totuși, în glumă – ajunge să îi apropie. Sunt doi naționaliști caraghioși, la fel ca Traian Brad și Orbán Péter, eroii din filmul Pruncul, petrolul și ardelenii, al lui Dan Pița, care ajung să se alieze în cele din urmă în fața unui inamic comun. Râdem laolaltă de defectele noastre și în acest fel partajăm spațiul în care locuim.
INTERVIURILE HotNews.ro