Dacă tot vorbim de „Adolescence”, iată un alt film ce merită văzut. E terapie în toate direcțiile

Vindecarea transgenerațională mi se pare cel mai important lucru care se întâmplă azi în lume, iar siajul creat de miniseria „Adolescence” e dovada cea mai vizibilă. Un alt film (documentar) care are proiecția astăzi în București, „Alice On & Off”, de Isabela Tent, vorbește despre același proces.

Psihologii știu că unui individ aflat într-un proces de vindecare subconștientul îi scoate la iveală, punctual, exact lucrurile pe care are nevoie să le lucreze. Aceste teme apar atunci când individul are informațiile necesare, precum și capacitatea de a se ocupa de un anumit aspect al vieții lui.

La nivel colectiv e la fel. „Adolescence”, în care Netflix n-a investit mulți bani pentru că nu bănuia că va avea un succes atât de mare, a indicat nu doar necesitatea de a reconsidera felul în care ne creștem copiii, ci și de a ne vindeca – prin relația cu ei -, pe noi înșine. Nu întâmplător, tatăl din „Adolescence” (care e, prin definiție, modelul masculin al copilului său) preferă să nu se uite la evoluția stânjenitoare a fiului pe terenul de fotbal pentru că are el însuși o stimă de sine scăzută. De multe ori proiectăm inconștient asupra celorlalți aspecte pe care ne e greu să le acceptăm la noi înșine. Nevăzând în propriul tată un model de urmat, Jamie îl va găsi online, în masculinitatea agresivă a lui Andrew Tate. 

Toate se întâmplă la timp. Dacă lumea n-ar fi fost scandalizată de Trump, Vance și Musk, și dacă odiseea fraților Tate n-ar mai fi fost un subiect pentru presă (presupunând că ar fi fost deja condamnați pentru trafic de persoane și viol), am mai fi fost atât de permeabili la mesajele lui „Adolescence”?

Fiecare e responsabil pentru propriile acțiuni, dar toți ducem cu noi, pe lângă lucrurile bune, și bagaje întunecate preluate de la părinții noștri care, la rândul lor, le-au primit de la părinții lor. Problema e ce facem cu ele – iar aici e responsabilitatea fiecăruia, odată ajuns la maturitate. 

Aceste bagaje sunt inconștiente și nu poți scăpa de ele până nu le vezi. 

Psihogenealogia vorbește, printre altele, de tipare disfuncționale care se transmit din generație în generație și pe care membrii unei familii au tendința să le repete, despre un așa-numit inconștient familial, care se dă și el mai departe, sau despre eșecul pe care părinții neîmpliniți pe un anumit nivel îl lasă moștenire copiilor care, tot inconștient, vor da rateu din loialitate. 

În ultimele luni mi-a devenit tot mai clar că există azi o vindecare transgenerațională la nivel colectiv și că cinemaul o ilustrează. Consider că e necesar să vorbim despre astfel de filme nu doar în termeni estetici.

Cinci nominalizări la Premiile Gopo 2025

Am regăsit tema vindecării transgeneraționale într-un multipremiat documentar românesc al anului trecut, „Alice On & Off”, de Isabela Tent. A luat Premiul de debut și Premiul FIPRESCI în secțiunea Zilele Filmului Românesc, precum și o Mențiune Specială în competiția documentarelor de la TIFF 2024, și e nominalizat la Premiile Gopo 2025 la categoriile cel mai bun film de lungmetraj, cel mai bun regizor, cel mai bun documentar, cel mai bun debut și cel mai bun montaj. 

De ce e un film important?

Pentru că ne arată cât îi e de greu unei tinere crescute de o bunică autoritară și despărțită de niște părinți volatili să curețe rănile familiei astfel încât să devină o mamă bună pentru copilul ei. Adică să devină mama pe care nu a avut-o și pe care nici mama ei n-a avut-o. 

E extrem de greu să vindeci în urmă când nu ai avut modele în părinți sau în alți adulți, dar e suficient să începi să vindeci la tine. 

Asta se întâmplă odată ce găsești în tine tiparele părinților tăi și alegi să nu mai reacționezi previzibil la ele. Datorită neuroplasticității creierului, trigger-ele se vor diminua în timp.

Văzând cât e de greu să spargi matrița, devii mai tolerant cu ceilalți, îi judeci mai puțin, iar asta deblochează și mai multă informație. Și reciproc.

Astfel de tipare funcționează ca niște blesteme de neam. Se transmit din generație în generație până când cineva, la un moment dat, găsește puterea să le rupă. Le recunoaște și refuză să le dea mai departe. 

Totuși, nu toate familiile fructifică această șansă.

Generația de azi curăță atât de mult – și se vorbește atât de mult despre traumă, rană, relații toxice șamd, pentru că generațiile trecute n-au făcut-o și au pasat urmașilor un bagaj tot mai greu. De asta simțim uneori întreaga greutate a neamului în spinare. N-o putem da jos până nu înțelegem că unele lucruri pur și simplu nu sunt ale noastre.

Psihanaliștii spun că uneori e suficient să conștientizezi cauza unei probleme ca să scapi de ea.

Mi s-a părut foarte interesant la „Alice On & Off” că regizoarea a intuit în povestea lui Alice ceva asemănător propriei ei povești. Când am întrebat-o pe Isabela Tent când anume, în decursul celor 10 ani de filmări, și-a dat seama că e vorba despre o rană transgenerațională, mi-a spus că Alice bănuia  o astfel de traumă, dar a contat și faptul că ea, regizoarea, începuse o terapie. Că propriile descoperiri ale lui Alice au determinat propriile conștientizări ale regizoarei.

Acest film e o terapie în toate direcțiile

Chiar dacă, poate, nu îți dă senzația că Alice vrea să se vindece, sămânța vindecării e în ea. Totul e să ajungă la momentul care ar putea declanșa vindecarea și care, uneori, poate semăna cu un punct critic. 

Oricum, cât suntem în viață, avem o șansă.

Spectatorul înțelege dificultatea lui Alice de a prinde rădăcini și de a se simți responsabilă pentru băiețelul ei când nici părinții ei n-au luptat pentru ea, iar bunica maternă i-a băgat în cap că n-a avut niște părinți buni. În decursul celor 10 ani în care a fost filmată, ea alternează perioade când stă lângă copilul și partenerul ei (mai în vârstă cu 35 de ani, un model patern) cu perioade când fuge de ei. Dar filmul ne îndeamnă să n-o judecăm pentru alegerile ei și nici pentru faptul că, deși e un artist plastic talentat, își câștigă existența făcând videochat. 

Dependența de stupefiante e în mod clar o încercare de a scăpa de suferință și de a evada dintr-o realitate greu de acceptat.

Fiecare ne purtăm rănile cum putem mai bine și încercăm să supraviețuim cu ce avem la dispoziție. 

Și plătim pentru greșelile părinților până când suferința atinge punctul de fierbere.

Repetăm greșelile părinților până ne pică fisa.

Filmul Isabelei Tent se termină odată cu o nouă dispariție a eroinei. În prezent, am înțeles că s-a întors acasă. Îmi doresc să aibă încredere în procesul vieții. Să vindece la ea ca să-l ajute și pe copilul ei. E o supereroină pentru că are șansa să-și vindece neamul – de asta îi și e atât de greu.

O materie pentru orice student în ale vieții

Într-una din lucrările considerate a fi la baza psihogenealogiei, „Psihogenealogia și rănile de familie” (1993), apărută în română la Editura Philophobia în 2014, Anne Ancelin Schützenberger amintește de acei copii inclasabili (despre care au scris J. Bowlby și Boris Cyrulnik) care, deși își pierd unul din părinți (sau amândoi) și cresc în condiții vitrege, reușesc să supraviețuiască fără costuri. Fac față vieții, deși se consideră că perioada de viață dintre 3 și 7 ani e definitorie pentru consolidarea identității și echilibrului unui om. 

Acestei calități i s-a spus reziliență și e întâlnită la copiii care trăiesc războiul, precum și celor din orfelinate. Dar, scrie Anne Ancelin Schützenberger, „problema se pune pentru descendenții lor, fiindcă trauma transmisă este cu mult mai puternică decât trauma trăită (…) Astfel, copiii supraviețuitorilor Holocaustului suferă de sindromul posttraumatic de trei ori mai mult decât părinții lor (care au suferit în realitate și au făcut față situației.).” 

Sunt mai multe scene în „Alice On & Off” când simți că regizoarea e de partea copilului pe care încearcă să-l ocrotească filmându-l. De pildă, când el o aude pe mama sa într-un acces de furie și-i spune regizoarei că astfel de scene s-au mai întâmplat și că nu i se par în regulă. E foarte matur acest copil care la 6 ani știe că al treilea ochi (intuiția) ți se deschide când îi închizi pe ceilalți doi. Privirea lui circumspectă când mama e tandră arată că știe perfect cum stau lucrurile. Cât îi de greu ei, dar și lui. 

Că încearcă să n-o judece (nici filmul n-o face), dar că suferă și pentru ea.

Și că, poate, a preluat din loialitate (mai mult sau mai puțin conștientă) ceva din bagajul mamei, ca să-i ușureze ei viața.  E nedrept, dar se întâmplă des.

Îi țin pumnii acestui copil rezilient despre care Isabela Tent mi-a spus că între timp a devenit campion național la pangration (o artă marțială originară din Grecia antică, n.red.). De altfel, și Alice a rămas tot un copil. Cred că a acceptat să devină mamă la 15 ani pentru că, inconștient, voia să vindece rana primită de la mama ei – chiar dacă spune în film că propria ei mamă, nu ea, a decis să țină copilul. Băiețelul acesta a apărut ca să ajute întreaga familie să se vindece.

Să înveți să simți iubire când nu ai primit iubire de la părinții tăi e o materie grea pentru orice student în ale vieții.

E foarte interesant, însă, cum astfel de vindecări reverbează la cei din jur. Multe relații se dreg doar pentru că ai scos pietricica din pantof. Totul e să reușești s-o scoți.

Rețineți titlul filmului, „Alice On & Off”, atunci când va intra pe platforme. Până atunci, bucureștenii îl pot vedea într-o proiecție care va avea loc la Cinema Union pe 2 aprilie, de la ora 20:45.