Jurnal de cărți. Realitatea lumii și intimitatea ființei

Cel mai adesea, jurnalele și memoriile ajung să devină publice în ultimii ani de viață sau după ieșirea de pe scena publică a autorilor. Adrian Marino, de pildă, a lăsat cu limbă de moarte ca Jurnalul unui om singur să nu apară decât după cinci ani de la moarte în vreme ce Ion Negoițescu, încă și mai prudent, a decis ca ceea ce se presupune a fi și cea mai fierbinte ca și cea mai „scandaloasă” parte a Strajei dragonilor să nu devină publică decât după ce se vor fi scurs 30 de ani de la dispariția lui fizică.

Interesant mi se pare a fi cazul Jurnalului lui Mircea Zaciu ale cărui prime patru volume au apărut pe când profesorul clujean era încă în viață. Atunci când încă în jurul specialistului de necontestat în literatura transilvăneană pe care a editat-o cu prioritate pe vremea în care dirija o prestigioasă colecție a editurii Dacia palpita o admirație cvasi-religioasă. La apariția acelor prime patru volume marea majoritate a comentatorilor (și, slavă Domnului! aceștia nu au fost deloc puțini!) s-au întrecut în elogii, au subliniat valoarea de document a mărturiei despre viața literară, universitară și nu numai a anilor 80. „Deceniul satanic” își afla în paginile Jurnalului Profesorului reflectarea fără putință de tăgadă. Tot ce edicta Mircea Zaciu era asimilat pe nemestecate, bunii erau buni, răii erau răi. Atunci mai nimeni nu s-a grăbit să observe că Zaciu era, cel puțin pe alocuri, și nedrept, și frustrat, și plătitor de polițe personale sau că nu era nici pe departe riguros exact Profesorul, Era, probabil, în atitudinea recenzenților ca și și în aceea a cititorilor simpli, o supralicitare a legilor din care, de la Philippe Lejeune încoace, se hrănește ceea ce se numește pactul autobiografic. Cu totul altfel au stat lucrurile cu celelalte două volume salvate și apărute prin strădania profesorului Ion Pop (despre care Mircea Zaciu scrie multe cuvinte nedrepte) la începutul toamnei trecute. Despre care s-a scris relativ puțin și nici pe departe la fel de laudativ ca în anii 90. A se vedea, de pildă, grupajul din Observatorul cultural.

La polul opus, se situează Nicolae Breban care ­­s-a mărturisit și s-a și glorificat pe sine în cel puțin două rânduri (prima oară pe parcursul a nu mai puțin de patru volume), numai că acolo avem de-a face cu un caz tipic de egolatrie. Sau Dinu Săraru în „rememorările provocate de Vartan Arachelian” în care găsim și multe observații juste despre pestrița realitate a vieții teatrale din aceiași ani 80, dar și noian de răbufniri umorale.Și într-un caz, și în celălalt dominând însă sloganul Numai de bine despre mine!

Riscul jurnalului apărut în timpul vieții și l-a asumat scriitorul Radu Vancu chiar înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani. În 2016 (Radu Vancu este născur în 1978) apărea la Humanitas primul volum subintitulat Zodia cancerului, în 2021 vede lumina tiparului, la aceeași mega-editură, cel de-al doilea tom, înzestrat cu subtitlul Răul. Pe primul l-am citit într-o cameră de hotel chiar din Sibiu. Îl achiziționasem chiar de la, din păcate, azi dispăruta librărie Habitus pe care o frecventam pe vremea aceea zilnic, pe toată durata sejurului, și pentru a lua parte la manifestările diurne ale Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, și pentru a-mi procura volumele abia lansate, dar și pentru a-i vedea pe Andrei și Vladimir Barbu pe care, iată!, spre bucuria mea îi găsesc numiți, alături de Marian Coman, și în acest al doilea volum al Jurnalului ca și în primul, dovadă că Radu Vancu are ca nimeni altul vocația prieteniei. Pe care și-a manifestat-o nu doar în cazul, la un moment dat dat dramatic al lui Claudiu Komartin. Pe cel de-al doilea l-am cumpărat și citit acasă, la Oradea.

Nu știu, s-ar putea să fie vorba despre o apreciere mult prea subiectivă,însă cred că acestui al doilea volum i se potrivește parcă mai mult decât primului zicerea celebră Mon coeur mis à nu. Cu toate riscurile pe care le implică recunoașterea adevărului, chiar dacă aceasta nu e întotdeauna foarte confortabil. În “Jurnalul ăsta”, în care Radu Vancu dă seama despre rău, un rău proteiform (răul interior, răul fizic, răul politic, răul iminenței morții privită ca un blestem înscris în detaliul autobiografic dominator al sinuciderii tatălui), autorul se arată „inexplicabil de bun”. Aceasta chiar dacă în cele mai aproape 300 de pagini ale cărții avem de-a face cu un copleșitor „manual despre cum să trăiești după ce nu ți-ai supraviețuit”. Jurnalul este scris sub semnul scrisului și cititului . Și unul, și celălalt văzuți ca salvatori.

Cioran, foarte adesea citat în carte, credea că adevărul se spune între două uși. În lupta cu timpul arma de bază a diaristului a fost scrisul, iar adevărul s-a mărturisit pe tastele laptopului. Indiferent că a fost sau nu vorba despre un Mac auriu, scrisul a fost „grupul meu de suport”, „programul meu de reînvățare a timpului”. “M-am năpustit disperat pe laptop- și am scris, am scris, am scris. Am folosit tot timpul trecând în slow motion pentru a scrie, pentru a umple pagini după pagini cu secrețiile creierului meu disperat și luminos”. Disperat nu doar din cauza traumei profunde a morții voluntare a tatălui (de aici și sentimentul că ar putea eșua într-un ‘’pensionar de lux’’ sau ‘’ rentier al sinuciderii’’) și conștient că după moartea cuiva apropiat nu prea ai cum să te refaci ( ‘’ probabil că abia a te reface după moartea cuiva iubit înseamnă că te-ai distrus cu totul, că ai fost de la bun început nefăcut ‘’), ci și de ceea ce s-a întâmplat din punct de vedere politic în România între anii 2016 și 2020, scriitorul și-a găsit salvarea în mărturisirea scrisă. Semnificativ mi se pare detaliul că Radu Vancu care, cel puțin în scrisul lui, se dovedește incapabil să spună despre cineva rău (chiar și un nenumit cunoscut a fi rău i se pare salvat sub influența artei), mărturisește că a băut un pahar de vin la aflarea veștii condamnării la închisoare a lui Liviu Nicolae Dragnea. La numai o zi după ce Opoziția a sfărâmat în alegerile pentru Europarlamentare PSD împotriva ticăloșiilor căruia s-a coagulat mișcarea civică Vă vedem de la Sibiu.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro