La pas pe Splai: Dâmbovița, oglindă a peisajului urban al capitalei

„Chiar dacă pare un șablon, fără Dâmbovița n-ar fi existat Bucureștiul, spune Andrei Bîrsan. Numai că acest centru primordial al orașului, spre deosebire de Sena sau Dunăre, e un râu mic. Sigur, i s-ar putea înverzi malurile. Ori de câte ori observăm câte-un pâlc de plante sau niște iederă care atârnă în apă, ne frapează cât de bine arată. Fotograful visează la bărcuțe pe Dâmbovița, zone de înot sau alte activități acvatice – dar nu știe dacă investițiile necesare din partea autorităților ar aduce înapoi ceva. Nici măcar voturi.

Teodor Frolu spune că oamenii nu au cum să-și asume Dâmbovița ca pe un spațiu clar definit în oraș, pentru că nu le oferă nimic. Nu e o resursă sau un element definitoriu pentru identitatea, brandul orașului, ci un canal de beton încorsetat de două linii de trafic foarte aglomerat, cu un trotuar de un metru și un gard și trei smocuri de iarbă.”

„Dâmbovița a fost viața orașului„ – Scena9.ro

Sunt trei lucruri care mă preocupă atunci când vine vorba de urbanul bucureștean și nu este vorba printre ele de problemele pe care le are rețeaua de termoficare. Cât privește chestiunea din urmă, era evident încă de acum cincisprezece ani că situația este critică, dar primarul general de atunci, Sorin Oprescu (cel care sfidează astăzi autoritatea statului român dintr-un cartier de lux al Atenei), a fost total dezinteresat să intervină cu un proiect de reabilitare.

Gabriela Firea, cea care astăzi trage toate sforile posibile la PSD și PNL, împreună cu familia Pandele, pentru a se reîntoarce în fotoliul de primar general, a preferat jocul de umbre cât timp a fost vorba de termoficare, limitându-se la promisiuni de campanie electorală. Așa cum era de așteptat, măgăreața a căzut pe primul mandat al lui Nicușor Dan și este foarte probabil ca de aici să i se și tragă actualului primar general înfrângerea în viitoarele alegeri.

Întorcându-mă la subiect, mă supără că guvernarea locală din București (nu fac distincție între primarul general și consiliul general și primarii de sector și consiliile de sector) nu a găsit soluții la: (i) regenerarea urbană[1] a canalului Dâmboviței pe întreg traseul său; (ii) construirea de piste pentru transportul alternativ (biciclete și trotinete), independente, dar și conectate cu transportul în comun (înainte de a pune bir pe locurile de parcare din zonele 0 și 1) și (iii) deschiderea pentru public a esplanadei Palatului Parlamentului, acest edificiu cu aspect monstruos, pe care îl poate umaniza doar împrietenirea cu oamenii.

Dâmbovița de astăzi este (doar) un canal de beton care a înlăturat multe din neajunsurile pe care le provoca anterior cursul liber al râului. Potrivit lui Stematiu și Teodorescu[2], cursul râului în București a fost amenajat etajat: (i) la suprafață – o cuvă de beton care reprezintă albia geometrizată cu nivel liber, prin care este vehiculată apa curată, nivelul fiind controlat de o serie de deversori de reglementare alimentați cu apă din Lacul Morii; (ii) în subteran – o structură de beton numită caseta colectoare a apelor uzate, la care au fost racordate toate colectoarele principale ale sistemului de canalizare și care a fost concepută pentru a transporta gravitațional apa uzată colectată din întreg orașul către stația de epurare Glina.

Aceste detalii tehnice sunt importante, pentru că modelul actual al cursului râului Dâmbovița reduce mult din opțiunile de regenerare urbană, așa cum observă foarte bine arhitectul Teodor Frolu (pe care l-am citat la început), co-fondator al Asociației „Ivan Patzaichin – Mila 23”: „Acesta este marele paradox al Dâmboviței, un râu natural betonat se transformă într-un element utilitar, pe când lacurile artificiale din nordul orașului (Herăstrău, Tei), amenajate în zone mlăștinoase, ajung să fie percepute ca zone naturale de agrement”[3].

Aș vrea să văd că se întâmplă ceva frumos cu Dâmbovița, al cărei curs să fie redat bucureștenilor pentru a se bucura de potențialul de bine și confort pe care în orice oraș cumsecade un râu îl aduce oamenilor; doar că modelul regenerării nu poate fi Parisul, de exemplu, mai degrabă găsim un astfel de model în Țările de Jos.

CE MI-AR PLACE SĂ ÎNTÂLNESC LA PAS PE SPLAIUL DÂMBOVIȚEI?

Eric Winterhalder, vienezul care în 1829 se înrola în armata Țării Române și apoi, îndrăgostindu-se de patria sa adoptivă a ales să rămână întreaga sa viață în București și să se implice în ridicarea României moderne, alături de generația pașoptistă, este cunoscut nu atât ca ministru de finanțe sau ca unul dintre cei care au clădit instituția financiară a Casei de Depuneri și Consemnațiuni (actuala CEC Bank), cât pentru că în vremea în care era profesor de istoria artelor la Conservatorul lui Ion Heliade Rădulescu a cules și publicat versurile unui cântec popular: „Dâmboviță, apă dulce”.

Ca publicist la „Românul”, ziar înființat în 1857 de C.A. Rosetti, Eric Winterhalder a fost unul dintre criticii acerbi ai stării de lucruri din București, dar și dovada vie că versurile cântecului pe care l-a cules de pe strunele lăutarilor nu erau vorbe goale: Râulețe! după tine / Simț departe mare dor; / Facă ca patria să-și uite / Un străin și călător. / Dâmboviță, apă dulce, / Cine-o bea, nu se mai duce.

Găsesc interesantă la Winterhalder prospețimea critică a ochiului străin care vede și analizează totul, în cele mai mici amănunte, dar o face din dragoste pentru locurile ce i-au devenit patrie și vede în demersul său un efort de construcție și nici pe departe exercițiul steril și superior al unui trecător dispus să ia în râs sărăcia și înapoierea de provincie la cheremul otoman prin care a călătorit fulgurant. Și mă întreb: în ce relație a pus el Dâmbovița și urbanitatea Bucureștiului?

La acea vreme Viena, ca și Parisul și într-o oarecare măsură Budapesta erau orașe moderne, eclectice, unde Sena sau Dunărea ajunseseră să aibă funcțiuni urbane noi, nu doar cele strict utilitare de alimentare cu apă, transport, stingerea incendiilor și evitarea inundațiilor. Bucureștiul nu era în aceeași situație.

Dâmbovița era resursa pentru apa de băut a Bucureștiului, dar și râul în care se scăldau mahalagii și copiii târgoveților, erau deversate canalele și aruncate gunoaiele și leșurile de animale. Apa era distribuită în oraș de sacagii, care nu-și băteau prea mult capul de este potabilă sau nu; purificarea o făceau (dacă o făceau, în funcție de mușterii pe care-i aveau) prin filtrarea superficială sau cu piatra acră[4] care precipita o parte din impurități. Citeste continuarea pe Contributors.ro