Lecția unei femei discrete. Ce merită să ne amintim de fapt în ziua înmormântării lui Ion Iliescu

Am fost miercuri la Palatul Cotroceni, unde a fost depus trupul neînsufleţit al fostului preşedinte Ion Iliescu, şi am ascultat cum mulţi dintre cei prezenţi l-au numit „cel mai bun şef de stat al României”. Astăzi, Iliescu a fost înhumat cu onoruri militare. Tot astăzi, am aflat că a murit Rodica Coposu – care rămăsese ultima dintre surorile lui Corneliu Coposu. Dacă pe Iliescu îl comemorăm cu fast şi cu o zi de doliu naţional, despre moştenirea lui Coposu pare că uităm cu o ușurință revoltătoare. Iar asta spune ceva despre ce alegem să prețuim, deci despre ce alegem să fim.

Odată cu moartea lui Ion Iliescu, zilele astea s-a activat un reflex național: cel al comemorării convenabile. Am fost ieri la Palatul Cotroceni, unde a fost depus sicriul fostului președinte. În rândul celor care au venit să-l vadă pe Ion Iliescu pentru ultima oară, am văzut oameni sincer marcați. Pentru unii, el a fost „cel mai bun președinte al României”, „cel care a dat țării stabilitate”. Etichetare preluată de mulţi oameni politici care s-au grăbit să-l laude pe Iliescu în declaraţii aproape ritualice.

Toată această efuziune publică, în care oameni politici și chiar ziariști s-au întrecut să-i vopsească imaginea, mă obligă să aduc aminte de altcineva: Steluța Lucia Rodica Coposu, sora lui Corneliu Coposu, care a murit joi, în zi de doliu naţional pentru Ion Iliescu. A murit fără transmisiuni în direct, fără bocitoare de partid.

Unii dintre cei care îl regretă astăzi pe Iliescu îi datorează acestuia carierele. Eu le datorez o bună parte din formarea mea Rodicăi Coposu și surorii sale, Flavia. Când eram chiar mai tânăr jurnalist, le-am vizitat de mai multe ori în apartamentul din centrul Bucureştiului. Îmi ofereau cafea, ciocolată cu marțipan și povești greu de înţeles pentru cineva care crescuse în anii ’90 cu imaginea lui Iliescu pe post de președinte-unchi. Mi-au vorbit despre decență, despre rușine și despre demnitate. Nu voiau să apară prea des în public: „ne-am temut să nu apărem pe bloguri, tot timpul ne ferim să nu plictisim opinia publică”. Era o atitudine de neînchipuit pentru România care dă lecții de morală pe Facebook.

Rodica și Flavia Coposu au fost surorile lui Corneliu Coposu, președintele Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat și principalul lider al opoziției față de Ion Iliescu după 1990. A fost deținut politic timp de 17 ani, a fost secretar personal al lui Iuliu Maniu și unul dintre fondatorii Convenției Democrate Române, singura alianţă care a câştigat, în 1996, alegerile prezidenţiale în faţa lui PDSR-ului lui Ion Iliescu. 

În după-amiezile petrecute alături de Rodica şi Flavia Coposu, acestea mi-au povestit cum fratele lor nu a fost lăsat să intre în Televiziune pe 22 decembrie 1989. Cum Ion Iliescu, Silviu Brucan (ideologul PCR şi FSN) și Alexandru Bârlădeanu (lider comunist, primul preşedinte al Senatului după 1989) au spus: „Oricine, dar ăsta nu!”. Cum pe 29 ianuarie 1990, contramanifestanții aduși cu autobuzele purtau un sicriu pe care scria „Corneliu Coposu”. Cum, în iunie 90, minerii le-au devastat casa și le-au scotocit sertarele în căutare de valută și droguri, dar au găsit bomboane. Le-au aruncat pe jos, le-au strivit în nisip, apoi le-au mâncat. Cum au fost sunate cu amenințări obscene. Cum casa le-a fost incendiată.

Rodica Coposu mi-a spus o lecție simplă: când cineva țipă la tine, vorbește mai încet. Și se va liniști. Așa a potolit minerii care urlau la geamul lor.

Rodica Coposu şi familia sa au cunoscut nu doar violența simbolică, ci violenţa fizică. Numai că oamenii aceştia nu și-au cerut drepturile în platouri TV. Nu și-au negociat rolul în istorie. Și poate tocmai de asta România i-a uitat repede.

În timp ce unii îl plâng astăzi pe arhitectul tranziției cinice, eu vreau să spun că le sunt recunoscător acestor femei – Rodica și Flavia Coposu – pentru ce m-au învățat. Într-o țară care continuă să-și spele trecutul cu ritualuri de stat și să transforme orice comemorare într-un exercițiu de autoiluzionare, cred că avem o obligaţie minimă: să nu uităm cine a rezistat fără să ceară nimic şi cine a câştigat totul strigând cel mai tare. Asta am învățat de la ele.