Lefuri mai mari pentru bugetari: pro sau contra?

Înţeleg că, zilele trecute, s-a discutat despre reforma sistemului bugetar şi s-a reluat ideea de a mări lefurile angajaţilor la stat. Bonus, pentru afacerime, s-a propus scăderea CAS, pentru a stimula angajările. Acum, există păreri pro şi contra şi încerc să sar peste aspectul pur electoral al certurilor care, probabil, vor urma în comentarii, cu tot soiul de replici extremiste.

Nu ştiu ce s-a propus, ce s-a spus ori ce s-a dezbătut, căci n-am urmărit fenomenul. Dar pentru că mă întreba cineva, eu văd lucrurile în felul următor: discuţia despre mărirea lefurilor vine, cel mai probabil, ca o continuare a ideii exprimate de Boc, înainte de a demisiona. Dacă avem chef să ne certăm, ne vom limita la a vedea doar potenţialul populist al măsurii. Da, mare parte dintre bugetari nu merită, probabil, o leafă mai mare, că nu produc pe măsură.

Dar, în contextul unei oarecare creşteri economice înregistrate, dacă bugetul o permite, o mărire cu 2-3-5% a veniturilor bugetarilor (deşi putem include şi pensiile, cred) ar trebui să stimuleze consumul. Consum sporit înseamnă producţie mai mare, iar producţia mai mare, ştiţi povestea, înseamnă mai multe locuri de muncă, deci mai mulţi consumatori, deci nivel de trai mai mare.

Acum, dacă ar fi să ne referim la scăderea salariilor ca măsură anti-criză, de către Boc, cu 25%, discuţia are mai multe aspecte. În primul rînd, FMI a impus, printre altele, scăderea cheltuielilor bugetare, şi aici e loc de interpretări. Pur teoretic, se putea tăia de la investiţii, dar nu era o măsură fezabilă dacă ne dorim investitori (repet, pur teoretic, nu e relevant ce s-a făcut şi ce nu), se putea vinde ce mai deţine statul prin companii precum Petrom, dar se pierdea la nivel strategic (formularea e alta, dar, iarăşi, e irelevantă).

Sau se puteau reduce cheltuielile cu salariile, de altfel, în două moduri: concedierea a 25% dintre bugetari sau scăderea lefurilor cu 25%. Procedura corectă ar fi fost, probabil, concedierile masive însă aici am fi avut nişte probleme:

1. pe termen scurt, nu se putea realiza decît în minimum un an, dacă nu chiar mai mult, după multe scandaluri şi procese (şi ştim foarte bine cît durează procesele şi, avînd în vedere că cei din justiţie sînt tot bugetari, cam cît ar fi fost lungite de către judecători), timp în care cheltuielile erau aceleaşi; adăugaţi în context şi alte greve şi ieşiri masive în stradă

2. concedierea a 25% dintre angajaţi implica oricum plata şomajului pentru încă şase luni sau, în unele cazuri, acordarea multor salarii compensatorii, în funcţie de contractele colective de muncă (şi dacă ne gîndim la vreun colos de stat, asta înseamnă vreo 24 sau chiar 48 de salarii, plătibile în avans, deci stoarecerea serioasă a bugetului ş-aşa afectat de criză)

3. pentru evitarea celor de mai sus, măsura luată: -25% la bugetul de salarii, fiecare instituţie să facă după cum o taie conducerea – dacă vrea să dea afară, să dea (ceea ce s-a întîmplat prin unele judeţe), dacă să scadă salariile, să le scadă (ceea ce s-a întîmplat mai peste tot)

Nu cred că discuţia de mărire a lefurilor are de-a face cu “merită bugetarii sau nu merită” ori cu “aoleu, de unde le dau înapoi scăderea?“, căci nu e vorba despre a merita sau nu şi nici despre a mări pentru a aduce salariile la nivelul dinainte.

Însă este nevoie de o discuţie amplă pe marginea categoriilor de bugetari care merită măriri. După atîta amar de vreme, cred că pot să înţeleg de ce s-au tăiat nediscriminatoriu însă asta nu înseamnă că tăierea a fost corectă. Corect ar fi fost să se discrimineze şi să taie doar de la anumite categorii de bugetari. Pe de altă parte, pînă nu se vor reface contractele colective de muncă şi pînă nu se vor introduce nişte criterii de performanţă, discuţia despre reforma sistemului bugetar este, pur şi simplu, inutilă.

Răspunsul pentru întrebarea din titlu este, desigur, la fel de inutil. Ar trebui să fim contra cei cărora ni se pare că îi plătim de pomană pe unii bugetari. Dar într-un context mai amplu, cîtă vreme mărirea aia nu depăşeşte 5% şi chiar are potenţial de impulsionare a creşterii economice (chestiune pe care eu nu pot s-o dezbat, că nu mă pricep la astfel de calcule, dar care presupun că are, cîtă vreme 2-3-5% ăia reprezintă o sumă prea mică pentru a impulsiona economisirea), atunci, da, e un compromis pe care eu, unul, pot să-l accept.

Comenteaza pe blogul Subiectiv.