Lipsa modelelor și neamestecul vârstelor
În ultima decadă a secolului al XVIII-lea, spațiul românesc extracarpatic a intrat într-o „fază de recuperare”, caracterizată prin descoperirea timidă, dar progresivă, a valorilor lumii apusene. Conjunctura internațională a coincis cu efortul depus de primii intelectuali români în sensul racordării spațiului românesc la modelul occidental. Nici teleologic, nici de pe o zi pe alta, ci în urma unui proces istoric cu reușite relative, un spațiu istoric aflat în zona de influență a Orientului[1] a fost transformat într-unul al importului valorilor specifice lumii apusene.
Demararea „fazei de recuperare”, conștientizarea existenței decalajului istoric comparativ cu lumea occidentală[2], urmată, în jurul anilor 1830 de ceea ce este denumit a fi necesitatea „arderii etapelor” dau naștere unui fenomen specific Principatelor Române: „asimilarea <> nu merge paralel cu eliminarea <>. De aceea, până târziu, dincolo de mijlocul secolului al XIX-lea, vor dăinui contraste bizare în instituții, moravuri, îmbrăcăminte etc”[3].
Intrinsec acestui amalgam civilizațional îi este faptul că „înainte ca o generație să-și dea măsura, criteriile care ordonează creația și gustul se schimbă, încât ea devine anacronică, fără a fi ieșit fizic din sincronie”[4].
Acest fenomen, denumit de Paul Cornea „amestecul vârstelor și modelelor”, este specific oricărei perioade de tranziție. Cu alte cuvinte, operele îmbătrânesc mai repede decât autorii acestora, ideile ies din circuitul intelectual înainte ca emițătorii lor să ajungă la senectute.
În limbajul tinerilor din zilele noastre, trendul se schimbă într-un ritm amețitor. Pentru că, de fapt, această problematică îmi propun să o abordez: aceea a modelelor și modelor culturale din rândul adolescenților zilelor noastre[5]. Mai poate deveni cineva/ceva „clasic” pentru tinerii zilelor noastre? Vor mai reveni tinerii de azi/adulții de mâine, la fenomenele care acum le influențează viziunile asupra lumii și comportamentele din viața de zi cu zi? Mai pot da zilele noastre naștere unor „autori canonici”? Dar „creatorii de content”? Creează aceștia pentru azi și mâine, sub semnul provizoratului, sau au în perspectivă și durata lungă?
Fenomenul remarcat și analizat de Paul Cornea a ajuns în zilele noastre la un nivel greu de anticipat. Nu numai că viteza transformărilor nu-i mai permite unei generații „să-și dea măsura”. Acest fenomen se aplică tuturor influencerilor cu care se identifică copiii și tinerii zilelor noastre. Dacă înainte „timpul nu mai avea răbdare”[6] cu o generație, acum putem discuta despre o irascibilitate a cronologiei, asumată atât de „creatorii de content”, cât și de consumatorii acestuia. Tinerii de astăzi afirmă cu dezinvoltură, cu zâmbetul pe buze, că ceea ce în urmă cu câteva săptămâni era în trend, a fost aruncat la „lada de gunoi a TikTok-ului”[7]. Acest aspect nu îi intrigă, nu îi deranjează, pentru că, la prima vedere, pe rețelele de socializare nu se caută repere și modele. Importantă e distracția de moment, satisfacerea „eului virutal”, cu o ignorare aproape totală a consecințelor acestor activități asupra „eului real”[8].
Un alt fenoment identificat de Paul Cornea, specific finalului secolului XVIII – începutul secolului XIX, este acela al diglosiei, al practicării bilingvismului. Diglosia din rândul tinerei generații a cunoscut, în ultima perioadă, un trend ascendent. Fenomenul poate fi asemănat cu contexte din trecut, însă cunoaște și caracteristici fără precedent.
Acest fenomen a mai fost întâlnit în cultura română, fie că discutăm despre cei fuseseră școliți în limba greacă, dar încep să compună versuri (și) în limba română[9], fie că ne raportăm la oameni politici sau de cultură români pentru care limba de comunicare era limba franceză. Însă, în zilele noastre, unul dintre scopurile principale ale bilingvismul este utilizarea acestuia pentru a evita amestecul vârstelor. Altfel spus, tinerii folosesc un „nou limbaj” și pentru a nu fi înțeleși de adulții din jurul lor.
Astfel, una dintre limbi este utilizată de tineri în convorbirile cu adulții din jurul lor. Pentru unii dintre ei, limba română, căci despre aceasta este vorba, ar putea fi cu ușurință încadrată în categoria „limbilor moarte”. Dar, cel puțin, este – încă – recognoscibilă.
Nu același lucru îl putem afirma despre cea de a doua limbă utilizată de tineri. O combinație între română, engleză și concepte inventate ad-hoc. Acesta este limbajul prin care ei comunică, prin intermediul căruia ei se înțeleg, având, în același timp, grijă ca accesul adulților la această nouă realitate lingvistică să fie limitat[10]. Durata este relativă și în privința acestui nou limbaj. Cuvinte apar și dispar, lexicul fiind influențat în mod direct de trendurile de pe rețelele de socializare. Iar viteza transformărilor e atât de mare încât unii termeni utilizați de elevi de clasa a XII-a li se par învechiți celor de clasa a IX-a.
Aceasta nu este singura perioadă de metamorfoze din societatea românească. În istoria culturală și politică a spațiului românesc pot fi identificate mai multe perioade de tranziție, fiecare cu propriile sale caracteristici. În cuvintele lui Ștefan Cazimir, „tranziția seamănă cu temperatura sau cu tensiunea. Omul zice că are temperatură sau tensiune numai când acestea au întrecut măsura normală și, implicit, se fac simțite. Tot astfel, despre o societate se spune că se află în tranziție numai atunci când ritmul prefacerilor a depășit cadența <>, care până atunci le făcea insesizabile”[11].
Și în zilele noastre, temperatura ridicată creează „simptome” necunoscute, iar „tensiunea” lingvistică se manifestă într-o manieră fără precedent. Ceea ce Paul Cornea denumea a fi „amestec al vârstelor și al modelelor”, devine, în cazul tinerei generații, lipsa modelelor și neamestecul vârstelor.
Spre deosebirile de epocile anterioare, când metamorfozele societale și culturale erau dirijate de adulți, cele din zilele noastre scapă controlului tuturor, întrucât nici măcar cei care le promovează nu le controlează. Faptul că din ce în ce mai puțini adulți au acces în lumea tinerilor, nu înseamnă că această lume le aparține. Pentru că o lume a schimbărilor continue și a imprevizibilului nu este lumea cuiva, ci lumea nimănui.
Cu toate acestea, faptul că tinerii din zilele noastre afirmă adesea că nu au modele, faptul că provizoratul face parte din cotidianul lor, nu înseamnă că aceștia nu au nevoie de stabilitate și de modele în viețile lor. Dimpotrivă, „scrollarea” neîntreruptă poate fi interpretată și ca un simptom al unei căutări continue a unor modele și a imposibilității de a le identifica. Iar până în momentul în care lumea se va modifica iremediabil, un aspect este valabil atât pentru lumea de altădată, cât și pentru cea a zilelor noastre: copiii sunt cei care caută, adulții sunt cei care ar trebui să ofere. Repere și modele. Merită se ne străduim în acest sens. Altfel, riscăm să contribuim la subminarea unuia dintre principalele obiective ale unei societăți democratice: acela ca lumea copiilor noștri să fie o lume mai bună decât aceea în care noi am crescut. _
INTERVIURILE HotNews.ro