Livius Ciocârlie, scriitor: “De altfel, să mori la vârsta mea nu e un scandal” / interviu Perspektiva

Acest om este bătrân. O spune cu fiecare rând în acest interviu. Acest om a scris despre bătrânețe și moarte. “Batranete si moarte in mileniul trei”, Humanitas. Oricât de bătrân se crede, de câte ori îi recitesc cuvintele din cărțile sale, îl simt mai viu decât mine. Recunosc preferată mi-este cartea “Cu dinţii de lână: Jurnal 1978-1983.” Cum să nu-l iau la întrebări așadar pe vremurile astea în care 2 luni și de acum mult timp încolo, bătrânețea și moartea au fost și vor fi obsesiile noastre de căpătâi?

Livius Ciocârlie are mintea bună pentru multe motive. Motivul unic: pentru că știe să-și vadă „lungul nasului” la 84 de ani. În interviu, priviți dansul critic al minții acesteia. Nicio disperare. Luciditatea valorilor (vezi cum îi vede pe Barenboim și pe Papano). Rațiunea vârstei lui de om, vorbitul cu fratele său de la Paris. Despre copilării. Dar și trăitul în imaginație. Când se preumblă pe străzi vechi, prin Mântuleasa.

FOTO credit: România literară, Humanitas.

1.

Am prieteni care, stând în casă, fac ce e harul lor să facă, adică scriu. Și totuși unii au trecut prin perioada de urgență exasperați în așa măsură încât pot spune că au fost chiar revoltați. Ulterior, am descoperit în reviste franțuzești articole din care răzbătea aceeași stare de spirit. Nu le-am dat importanță, zicându-mi că nu erau scrise de specialiști, până ce n-am descoperit articolul unui epidemiolog și încă cel dintâi care în Franța a atras atenția asupra a ceea ce avea să urmeze dar care găsește acum că s-a exagerat cu măsurile luate și că, lăsând la o parte criza economică care va urma, îl îngrijorează trauma provocată celor claustrați.

N-a fost cazul meu. Există o explicație. După ceea ce părea a fi un mic accident, o simplă căzătură, m-am ales cu o leziune pe creier care m-a cam prostit. M-a împiedicat să mai scriu. Sunt cinci ani de atunci și lor le corespunde o ședere în casă întreruptă numai de mici ieșiri pentru diverse treburi. Deci obligația de sta în casă nu m-a stingherit deloc. Încetasem frecventele plimbări de până atunci, fie spre Parcul Ioanid, fie în zona Mântuleasa. Plimbările acelea erau și un fel de a lucra. Începusem să scriu fragmentar, ceea ce însemna să nu mai stau la masă pentru a urmări și dezvolta un gând. Fragmentele îmi veneau in minte brusc în timp ce mă plimbam. În urma accidentului pomenit, nu m-am mai simțit în stare să lucrez și, ca atare, nici n-am mai simțit nevoia să mă plimb. De aceea, parcă antrenat pentru starea de urgență, pandemia n-a schimbat prea mult programul meu.

2.

Din ce v-am spus până acum reiese limpede că în starea de urgență nu m-am simțit pedepsit. Ba, întâmplarea mi-a adus și o bucurie. Nepoata mea, Dana, pianistă cunoscută la Paris unde trăiește, m-a pus în legătură după o lungă întrerupere cu fratele meu, parizian și el acum. Ne telefonăm, vorbim câte toate și mai ales, cum li se întâmplă bătrânilor (el are 89 de ani), vorbim despre copilărie. Deci am și satisfacții. Am totuși, cum presupuneți, și insomnii. Prilejurile sunt două. E, mai întâi, familia. Soția mea e plină de boli. Curând, i se va face și o operație, nu ușoară. Tocmai acum! Pe fiica noastră mai tânără, bucureșteancă, o vedem rar ca să n-o expunem. Cealaltă trăiește la Luxemburg.

Abia avusese succes cu o carte despre București în literatură, scrisă în colaborare cu Andreea Răsuceanu, abia ne trimisese o fotografie în care e împreună cu Laura Codruța Kovesi, luxemburgheză și dumneaei acum, si iată că s-a abătut asupra tuturor pandemia, încât nu i-au mai rămas decât cursurile pe care le ține și ea de acasă. Și mai e personajul cărților mele, Maxone, nepotul luxemburghezo-londonez. Cum să nu fim îngrijorați? Și mai am un motiv de a fi insomniac. Provine din nou dintr-o lectură. Am aflat părerea unui medic că, dacă se contaminează, bătrânii cu boli cronice mai bine nu s-ar duce la spital. Șansa de a supraviețui e infimă iar tratamentul îngrozitor. Așa aș și face fără să ezit, dar nu cred că e posibil. Riști să-i contaminezi și pe alții. Iar a negocia cu medicul, a-i cere să te lase fără tratament, cred că nu-i posibil la noi. A mers în Statele Unite cu un prieten al meu care stătuse o bună parte din viață prin spitale și îi fuseseră amputate ambele picioare. Într-o zi a spus: “Gata cu tratamentul!”. Medicul i-a propus să se mai gândească timp de o săptămână după care, cum el nu se răzgândise, a fost lăsat să moară. Repet, nu cred că ar merge la noi.

3.

Vreți să știți cum stau cu bătrânețea și moartea. Am făcut primii pași în ceea ce numesc a patra bătrânețe. Deloc obligatorie, eu beneficiez de ea. E perioada în care mintea ți se dereglează. Am probe destule, vă dau numai un exemplu. Îmi țin cartea de identitate și cardurile, de sănătate și de CEC, mereu în același sertar. Ca să nu le pierd. Totuși, într-o zi cartea de identitate a dispărut. Am căutat în disperare fiindcă nu mă atrăgea deloc ideea de a mă duce la poliție, să mi se facă una nouă. N-a fost de găsit. Renunțasem s-o mai caut. Am declarat-o dispărută, noroc că numai în sinea mea. Până în ziua când a venit femeia care trece săptămânal pe la noi și mă cunoaște bine, știe ce sunt în stare să fac. Aflându-mi isprava, s-a gândit s-o caute în pubelă care era în stradă fiind tocmai ziua când vine Salubritatea să golească pubelele. Acolo era, acolo o pusesem, la gunoi. Ce-i drept, proiectul meu de viață nu viza 85 de ani. Tânăr, mă gândeam că dacă am noroc voi prinde și anul 2000.

La prăbușirea comunismului nu îndrăzneam să mă gândesc. Și iată că sunt două decenii de când am intrat în noul mileniu și trei de când am scăpat de comunism. Vorba lui Cioran, dacă am să mor, voi muri mulțumit. De altfel, să mori la vârsta mea nu e un scandal. Vreți să știți și cum îmi petrec timpul în decursul pandemiei. Al pandemiei și oricând. Muzică nu prea mai ascult. Asta de când am fost să-i ascult pe Barenboim și pe Papano. Unul cânta fals, celălalt dirija stâlcit. Păi, mi-am spus, despre ăștia se spune că sunt mari. N-oi fi eu de vină? Și așa era, urechea mea deformează sunetul cu toate că sunt prieten de șaptezeci de ani cu cel mai renumit orelist din București. Deci, ce fac? Răsfoiesc revistele care-mi vin, mă informez pe internet (televizorul nu-l mai aud), văd filme subtitrate și, mai ales, recitesc. Spun că recitesc deși orice carte mi se pare nouă până când după câteva pagini dau peste însemnări pe care, cândva, tot eu le-am făcut. Nici propriile mele cărți nu știu ce cuprind. O vreme m-am și mândrit că, neavând memorie, sunt silit să gândesc cu capul meu. Pe urmă am descoperit că nu-i o garanție de originalitate să scrii ce-ți trece prin cap. E mai degrabă sigur că ai să repeți idei aflate vreodată din cărțile citite și uitate sau să te repeți pe tine însuți, din cărțile anterioare ori chiar din aceea pe care tocmai o produci. Deci ăsta sunt eu, în pandemie și în afara ei. Nu meritam un interviu.