Love story-ul lui Michael Moore cu capitalismul: Je t’aime, moi non plus?

In cel mai recent documentar al sau, care intra vineri pe ecranele din Romania, Michael Moore se ia la tranta cu capitalismul si cu bancile pe acordurile crizei economice mondiale. Nu e la fel de prolific la capitolul happeninguri, dar tot se duce cu un sac gol pe Wall Street, tocmindu-se cu bodyguarzii – “Am venit dupa banii poporului american!”, sau leaga o banda galbena cu “Crime scene” pe trotuarele din fata marilor banci. Spre deosebire de celelalte filme ale sale, tema e abstracta si probabil prea vaga pana si pentru el.

Un film despre capitalism nu e o surpriza din partea lui Michael Moore. In aceeasi estetica populista, poate mai populista decat de obicei, Moore e in stare sa afiseze un grafic pe muzica din “Carmina Burana” in care sa arate ca din 1980 incoace veniturile sefilor executivi ai firmelor au crescut cu 649% fata de cele ale muncitorilor.

Doar el poate compara decaderea Romei cu decaderea capitalismului, doar el e in stare sa monteze un generic de deschidere din imagini cu spargatori de banci in actiune, surprinse de camerele de supraveghere.

Punerea in aceeasi ecuatie a religiei si capitalismului suna ca o optiune nu doar ieftina, ci si ineficace

Logica lui Moore simplifica lucrurile, e in stare sa taie adanc pentru a ajunge la concluzia dorita, chiar daca uneori asta presupune scoaterea din context a anumitor aspecte sau manipularea spectatorului prin montaj sau elemente-santaj (de pilda, un copil care isi plange mama).

Iata un exemplu (benign) despre cum cineastul manipuleaza adevarul fara sa trunchieze, de fapt, realitatea, doar decupand ce ii e necesar: Cand face trecerea de la centrul de detentie pentru minori din Pennsylvania la situatia economica precara a pilotilor americani de linie, Moore se foloseste de unul dintre adolescentii care fusesera inchisi in centrul respectiv si care ia acum lectii de pilotaj.

Moore il filmeaza zburand (camera e in spatele lui), ne spune din off ca probabil baiatul isi va lua si licenta, dar ne induce ideea ca baiatul zboara singur pentru ca evita sa-l prinda in cadru si pe instructorul care probabil e pe scaunul din dreapta al avionului (cu dubla comanda). Desi nu e clar nici intr-un fel, nici in celalalt, cineastul obtine o imagine care se potriveste mesajului pe care doreste sa-l transmita.

Dar principalul punct vag al demersului lui Moore e acesta: capitalismul e un rau in sine sau doar de la un moment dat a devenit rau? Ar trebui eliminat cu totul si inlocuit cu ce? Ti se spune ca la inceput capitalismul era bun – vezi amintirile lui Moore despre copilaria sa, cand tatal sau lucra la fabrica General Motors din Flint, Michigan, si cand toate familiile middle-class puteau trai dintr-un singur salariu, pentru ca putin mai tarziu filmul sa demonizeze capitalismul.

Secventele in care cineastul intreaba mai multi preoti ce parere au, ‘capitalismul e bun sau rau?‘ sunt cele mai nefericite din intreg documentarul, iar punerea in aceeasi ecuatie a religiei si capitalismului suna ca o optiune nu doar ieftina, ci si ineficace.

Intrebarile catre preoti au raspunsul inclus: normal ca stii la ce sa te astepti daca iei Biblia ad litteram. Normal ca preotii iti vor spune ca “blessed are the poor”, “capitalismul e imoral si obscen; it’s radical evil.” (Spune Michael Moore: “Dumnezeu a fost rapit de cei instariti care cred ca el a fost trimis sa-i ajute doar pe ei. Cred ca am ratat pagina din Biblie unda scria ca Iisus era capitalist.”)

Pe de alta parte, judecand la fel de elementar si de reductionist, sistemul capitalist pe care Moore il demonizeaza e cel care i-a permis sa-si faca filmele, “Capitalismul, o poveste de dragoste” fiind produs de firma sa, Dog Eat Dog, si de puternica The Weinstein Company. Daca banii pentru productia de film s-ar fi distribuit democratic (asa cum el la un moment dat face apologia unei mici companii conduse de muncitori), si-ar mai fi facut el filmele pentru care, in treacat fie zis, capitalismul i-a oferit atata material?

“Nu stiu. ….Conform legii, bancile nu ne pot da socoteala…”

Filmul are parti mai puternice si parti mai putin convingatoare, iar per ansamblu e mai putin implinit decat erau “Bowling for Columbine”, “Fahrenheit 9/11” sau “Sicko”. Daca e foarte interesanta partea – ampla – in care se refera la momentul septembrie 2008 si la criza financiara, explicand cum au ajuns anumiti directori de banci sa se imbogateasca atat de mult si cum poporul isi poate exprima dreptul de veto, altele par elemente fortate de legatura intre capitole –asa cum e momentul in care Moore se duce sa caute, vezi Doamne, in prima Constitutie americana expusa azi in muzeu referirile la piata libera si la capitalism.

Spre deosebire de celelalte documentare ale sale, Michael Moore are acum si personaje pozitive – printre care Barack Obama, si numara de asemenea si cateva momente in care se simte incisivitatea care l-a facut celebru. Un astfel de moment e cel in care Elizabeth Warren, presedinta US Congressional Oversight Committee e intrebata de Moore unde sunt cele 700 miliarde de dolari date de statul american ca plan de salvare bancilor, iar ea se fastaceste si dupa o scurta pauza raspunde: “Nu stiu. ….Conform legii, bancile nu ne pot da socoteala…”

“Acesta e capitalismul. Un sistem bazat pe a da si a lua. Mai ales a lua.”

Un alt moment reusit al filmului e cel care care se refera la situatia precara a pilotilor din aviatia de linie, ale caror salarii sunt cu mult sub ce ar trebui sa fie. Plecand de la momentul istoric, mediatizat pe masura, al amerizarii pe raul Hudson din 15 ianuarie 2009, Moore ni-l arata pe pilotul-erou Chesley Sullenberger adresandu-se Congresului american si spunand ca nu stie vreun coleg de-al lui ai caror fii sa vrea sa-i calce pe urme la cat de mici sunt salariile si pensiile. Un pilot cu care Moore sta de vorba spune ca la un moment dat ca a zburat patru luni pe bonuri de masa, fara salariu.

In momentul in care Moore ajunge la accidentul de langa Buffallo, NY, din februarie 2009, si il leaga de veniturile mici ale personalului din aviatie iti spui ca da, argumentatia e logica si eficienta, iar cineastul are dreptate cand spune: “am pretentia ca pilotul care ma urca la 10.000 de metri sa fie platit suficient de bine ca sa nu se gandeasca la problemele lui”.

Daca pilotii sunt pentru Moore un exemplu de categorie defavorizata, asa cum sunt rau-platnicii ale caror case sunt luate de catre banci, la polul opus nu se afla doar marile banci, ci si corporatiile care profita de pe urma politelor de asigurare incheiate pentru angajati, incasand sume mari de la firmele de asigurari daca acestia mor prematur (si fara ca familiile acestora sa stie de aceste polite) – lucru care am inteles ca nu era cunoscut in America inainte de filmul lui Michael Moore.

Pana la final, Moore reuseste sa demonstreze ceea ce afirmase la inceput cand spunea: “Acesta e capitalismul. Un sistem bazat pe a da si a lua. Mai ales a lua.” Asta se intampla la capatul unul film dens dar inegal, cu parti solid argumentate si dezvaluiri inedite, dar si cu parti care (poate din lipsa de timp) sunt mai putin coerente. Criza economica mondiala a fost pana la urma, in avantajul lui Moore, pentru ca i-a oferit materialul si ocazia unui documentar despre capitalism pe care acesta il planuia de mai multa vreme.

“Capitalismul: o poveste de dragoste”/ “Capitalism: a Love Story” de Michael Moore. 127 minute. Pe ecranele romanesti din 15 ianuarie