"Mai, se trage?“ Amintiri de golan. Cum am trait revolutia din 89 si la scurt timp am plecat din tara  

Ani de zile n-am mai avut treaba cu framantarile post-revolutionare din Romania. In Germania, aveam alte griji. Azi insa, e „dupa 20 de ani“! Libertatea romaneasca a inceput, pentru mine, in 21 decembrie 89 si s-a incheiat in vara lui 90. Dupa „mai, animalule“, a urmat mineriada si lichidarea Pietelor Libere de Comunism. Au venit apoi alegerile. Iliescu a castigat cu un procent covarsitor, vreo 90%. Atunci, mi-am zis: „nu-mi mai ajunge viata, sa traiesc schimbarea cea adevarata, in Romania“. Inca nu stiu, daca am gresit.

In primavara lui 90, Piata Universitatii gemea de golani. Cu ecusoane de carton in piept si diplome universitare acasa. In Piata Universitatii, sute de mii de oameni au avut impresia ca pot clinti si muntii. Pentru acestia, Revolutia n-a fost comanda de la centrala sau scenariu TV. Insa n-a durat mult. Nici la Bucuresti, nici la Timisoara, si niciunde in tara.

Unii dintre „golanii“ cu capete si inimi sangerand dupa mineriada din 90, au luat drumul strainatatii. L-am luat si eu, insa nu inainte de a purcede pe urmele Revolutiei. Asa cum am putut, asa cum am stiut, pe atunci.

Hai cu noi

In dimineata zilei de 21 decembrie, eram acasa, la Arad. De protestele timisorene auzisem deja. La punctele de frontiera, toti granicerii erau in stare de alerta. Plutea insa o incertitudine. Nu stiai, daca tot ce s-a intamplat nu e doar o furtuna intr-un pahar cu apa. Atat de imbibat era aerul de Ceausescu si atat de eterna, „societatea socialista multilateral dezvoltata”. Ce sa crezi, din zvonuri si stiri de la radiouri straine?

Aveam ceva treaba prin casa. Cand, pe strada vad o coloana de oameni marsaluind inspre centrul orasului. Ce ziceau? Parca nu prea multe, „Desteapta-te romane” si „Veniti cu noi la Primarie!”. Zis si facut. Ma-mbrac in goana si incerc sa mai mobilizez din familie si dintre prieteni. Fie prea batrani, fie ocupati, pe moment nu gasesc decat o prietena cu chef de Revolutie.

In Piata Primariei, lume multa. Muncitorii de la Orologerie -de unde a pornit marsul aradean-, mai adunasera pe drum si altii: de la Strungul, UTA, Vagoane, Tricoul Rosu. Actorul Voicila de la Teatrul din Arad cuvanta poporului, agatat de un stalp de telegraf. Sau, ma rog, de la inaltimea acestuia. Pe spinarile unor manifestanti trona un cosciug improvizat, pe care scria „Jos Ceausescu, jos dictatorul!” Lumea se foia, pe strada principala din fata primariei era un du-te vino de zile mari. Dar cam atat.

Dupa cateva ore de show revolutionar cu scaderi de puls, am plecat la racolare de intariri. Spre seara, a venit si sotul, direct de la serviciu. Odata cu lasarea noptii, blindatele Armatei au inceput sa blocheze stradutele de acces spre Piata. Un cordon de soldati inarmati pazea Primaria. Masa de oameni care se inghesuia in piata era din ce in ce mai compacta. Prin lume, circula tot mai tare un zvon: „Vin tancuri, dinspre Podul Timisorii!”.

Libertate

Am stat, pana noaptea, la Revolutie. Era frig, era ciudat. Aveai senzatia de cerc care se inchide. Oare mai poti iesi teafar din el? Stiam ca la Timisoara s-a tras, stiam ca au murit oameni. Se va trage si la Arad? La un moment dat, in cordonul de soldati de paza s-a produs o miscare si au inceput sa-si transmita ceva, din aproape in aproape.

„Hai s-o taiem, pana nu-i prea tarziu!” i-am spus lui Mircea. Zis si facut. Ne-am imbrancit printre lume, am trecut de tancurile plantate de paza si am tulit-o la caldura, la niste prieteni care locuiau in zona. Discutii. Unul asculta Europa Libera, pitit langa calorifer. A doua zi, la serviciu, la Curtici. In gara, graniceri cu pistoale. „Daca nu plecati de pe peron, trag!” zice unul. Il ia la rost o femeie.

Noaptea, televiziunea romana a tinut toata tara treaza, cu un apel rostit tot la 10 minute, ca va reveni cu stiri despre starea natiunii si captura dictatorului fugit cu elicopterul. In trenul international dinspre Curtici la Arad, ma abordeaza un tip, in engleza. Vrea sa stie ce se intampla la Arad si in tara. Pe cand ii explic ce stiu, ma uit in compartiment. Camere de filmat profi, un intreg arsenal TV. Granicerii nu-i dadusera jos, nu le fusese retinuta aparatura. Atunci, mi-am zis: „Chiar ca e libertate!”

Timisoara si Sibiu

In urmatoarele zile ale lui decembrie 89 si la inceputul lui 90, Piata Primariei din Arad era o reproducere, la scara mult mai mica, a Pietii Universitatii din Bucuresti. Fusese declarata o Piata Libera de Comunism, se adunau semnaturi pentru Proclamatia de la Timisoara. Am semnat si eu, apoi m-am dus s-o aud citita live, chiar la Timisoara. Primul „periodic particular, de opinie, independent”, cum era subtitrat ziarul „Obiectiv” din Arad, a publicat-o si a aderat la aceasta Proclamatie.

M-am lipit si eu de ziar, ca tot voiam demult sa scriu pentru presa, insa nu blabla de lemn, ceausist. Si-atunci, m-au trimis in misiune jurnalistica. Am tras niste poze de iarna la Sibiu, unde cladirea Securitatii era praf si pulbere. Din cladirea Armatei de vizavi, se trasese in nestire in sediul Secu propriu-zis, dar si in doua cladiri de langa, una dintre ele fiind un dispensar medical.

Incendiul din interiorul cladirii Securitatii lasase in urma valuri de cenusa. Prin ferestrele fara geamuri, puteai sa-ti iei, ca amintire, scrumul dosarelor de pe rafturile metalice deschise, care se pravalisera extrem de disciplinat, intr-o rana. O vila din acelasi perimetru era si ea neagra de fum, pe dinafara. Se zicea ca ar fi fost „a lui Nicu Ceausescu”, in ultima vreme secretar de partid la Sibiu. Si in centrul Sibiului, un apartament dintr-un hotel fumega. Or fi fost teroristi, or fi fost complotisti?

Arad si Cluj

„Tragedii ale revolutiei” a fos o ancheta jurnalistica pe care am facut-o in primavara lui 90, despre o crima intr-o familie din Arad. Dupa Revolutie, sotii au ajuns sa se certe „de moarte”, pe teme politice. A urmat „O ora cu Doina Cornea sau pledoaria pentru simplitate”. I-am luat un interviu renumitei dizidente politice la locuinta ei unde presupune ca a fost iradiata, de pe strada Alba-Iulia din Cluj.

In martie 1990, Clujul fierbea de conflictul etnic romano-maghiar. Vatra Romaneasca se isteriza „de ce tace Aradul?”, unde, pe langa romani locuiau pasnic suficient de multi unguri, svabi, sarbi si slovaci. „E o dovada de civilizatie” a spus Doina Cornea. „Eu cred in existenta inconstientului colectiv. Resentimente generalizate au rabufnit la nivel de colectivitate, degenerand in violentele care ne-au ingrozit pe toti, de la Targu-Mures”.

„Extremismul ambelor parti este reprobabil. Pe de alta parte, a eistat o dubla manipulare. Cred ca se poate face o legatura intre alegerile care tocmai au avut loc in Ungaria si incitarea spiritelor din partea maghiara, tot asa cum, de partea romana, actualele forte aflate la conducere sunt interesate in a dovedi necesitatea acestui imens aparat de represiune numit Securitate. Ai carui membri sunt inca activi si le-ar putea aduce un sprijin in desfasurarea competitiei electorale”.

„De fapt, acesta este unul dintre motivele pentru care mi-am data demisia din Front (n.r. Frontul Salvarii Nationale). Am fost plimbata la Bucuresti intr-un tanc, pentru a fi aparata de un imaginar atac terorist. Am fost rugata sa vorbesc la televiziune pentru a risipi o demonstratie organizata, chipurile, subversiv si despre care ulterior am aflat ca era indreptata tocmai impotriva Securitatii” continua Doina Cornea.

„La Cluj, am cerut procurorului Scarlatoiu, trimis pentru a investiga cazurile de abuz din cadrul fostului aparat de represiune sa afle cine a ordonat supravegherea casei mele, cine a instituit acea procedura de intimidare, in contextul careia militianul care m-a batut –sarmana unealta- a fost doar un pion. Am informatii ca acelasi procuror a trecut sub tacere scrisorile si declaratiile de sesizare, de deconspirare, ale unor cetateni care demascau abuzuri si practici trecute ale Securitatii” spunea dizidenta cu trup mic, glasul subtire, dar mult curaj de opinie.

Cafea cu nechezol

In Germania, in atatia ani, am avut prilejul sa vad cum oameni scapati din chingile comunismului au luat-o razna, peste granite, in cautarea unei altfel de vieti, sau a unui profit material imediat. Am cunoscut si pe unul care s-a luptat 16 ani sa devina neamt, desi Romania era in prag de intrare in UE. Golania din Piata Universitatii din Bucuresti i-a ajuns.

La votul din 6 decembrie de anul asta, un tip tot fugea dupa mine, cu o carte cu coperti rosii in mana: „Ion Iliescu, biografia secreta – candidatul manciurian” de Vladimir Alexe. Cartea e citita si rascitita, pasaje intregi subliniate si conotate pe margini. Dac-o citesc, toata impresia despre Revolutie mi se va schimba, zicea Alexandru Dodu. El a cumparat-o de la o licitatie, cu 150 de euro si „stie” ca jurnalistii de investigatie care au facut documentarea cartii „au disparut”. Asa sa fie.

Ca Dodu, au mai fost multi la alegerile din diaspora, care vedeau rosu in fata ochilor, gandindu-se la trecut. Iar tinerilor li se zburlea parul in cap, la auzul cuvantului „comunist”. Chiar daca n-au mancat salam cu soia si nici n-au baut nechezol. Ce-i nechezolul? Un motiv marunt, de Revolutie.