Uneori, simt că sunt două mame în același trup. Una pentru fiica mea. Una pentru fiul meu. Și între cele două, o femeie obosită care încearcă să țină balanța echității în echilibru perfect. Să nu nedreptățească, să nu uite, să nu rateze, să nu încline mai mult spre unul decât spre celălalt. Pentru că eu știu cum e să crești într-o familie în care unul dintre copii e „alesul”, iar celălalt rămâne doar „sprijin emoțional”.

Am doi copii cu o diferență de șase ani între ei. Fata este mai mare și este aproape majoră acum. Băiatul, cel mic, e încă în perioada aceea intensă, în care totul se petrece în volum maxim, cu energie și cu dependență de părinte. De când l-am născut am știut că provocarea mea va fi să fiu egală. Să fiu mamă pentru doi, fără ca vreunul să simtă că e mai puțin văzut, mai puțin iubit, mai puțin important.

Ceea ce nu mi-am imaginat e cât de obositor va fi acest angajament. Cât de des va însemna să gătesc două feluri de mâncare la prânz sau la cină, pentru că fiecăruia îi place altceva și nu pot să le cer mereu să accepte compromisuri. Cât de des mă voi simți vinovată dacă îi cumpăr ceva unuia și celălalt nu primește nimic. Cât de atent va trebui să planific orice gest, orice surpriză, orice experiență, pentru ca cei doi să nu simtă că s-a investit mai mult, mai frumos, mai devreme sau mai des în celălalt.

Citește continuarea articolului AICI.