„Mamă, mă iei și pe mine? Încap în geamantan” – Povestea lui Eligarf, artista din România care a trăit drama copiilor cu părinții plecați la muncă în Italia

Până să ajungă să aibă o carieră în muzică în România, Eligarf, pe numele real Bianca Jitaru, a muncit opt ani în Italia, unde a avut mai multe joburi, inclusiv acela de a spăla vase într-un restaurant.

• Într-un interviu pentru HotNews.ro, cântăreața a povestit cât de grea era în copilărie despărțirea de mama sa, care lucra în străinătate și se întorcea în România o dată pe an. La 18 ani, tânăra a trebuit să plece la rândul său din satul din Bacău unde se născuse, în Italia.

La 28 de ani, Eligarf, pe numele ei real Bianca Jitaru, are deja o carieră muzicală în România: clipurile sale fac sute de mii de vizualizări pe Youtube, iar recent a început o colaborare cu o artistă consacrată din România. Puțini știu însă că Bianca s-a născut într-un sat din Bacău, apoi, la 18 ani, a plecat în Italia unde era o parte din familia sa. Acolo a lucrat într-un restaurant unde a avut mai multe joburi, inclusiv la spălat vasele.

Până să ajungă în Italia, Bianca și-a împărțit timpul între școală și biserică.

„La 16 ani am intrat în grupul animatorilor liturgici, unde, alături de mai mulți tineri, mergeam regulat la Sfânta Liturghie, făceam curat în biserică și desfășurăm activități care aveau ca scop integrarea tinerilor în activitățile bisericești. A fost o perioadă frumoasă care m-a apropiat și mai mult de Dumnezeu”, povestește Bianca. 

Bianca visa să ajungă Laurențiu Duță

Când alți copii își doreau să ajungă astronauti sau medici, Bianca visa să fie Laurențiu Duță. I se părea, însă, imposibil ca un copil din satul ei, Nicolae Bălcescu (județul Bacău), să devină cântăreț, astronaut sau medic. 

După ce a plecat într-un orășel din nordul Italiei, Bianca a început procesul autocunoașterii, după cum mărturisește acum. S-a înscris în tot felul de activități pentru a vedea ce îi place: downhill, kickboxing, snowboarding, canto.

Adevărata relație dintre Bianca și muzică a apărut atunci când și-a dat seama că poate scrie versuri. 

„Am început să caut beat-uri pe internet, stăteam ore întregi până găseam beat-uri pe gustul meu, încercam să nu aleg primul rezultat al căutării „–– Type Beat”. De fiecare dată când găseam ceva plăcut, scriam și mă programam pentru studio, care mă costa 50 de euro pe oră, deci costul unei piese varia în funcție de cât de bine eram pregătită”, povestește Bianca despre cum a început relația ei cu muzica. 

După opt ani petrecuți în Italia, Bianca s-a întors în România unde s-a angajat tot într-un restaurant. La scurt timp însă, talentul ei muzical a fost descoperit, iar acum ea pregătește un album ce se va lansa la o casă de discuri importantă. 

Între timp a lansat clipuri cu sute de mii de vizualizări și are deja o colaborare cu una dintre artistele de mare succes de la noi: Raluka. 

Eligarf (care invers se citește „fragile”) a povestit într-un interviu pentru HotNews.ro cum a ajuns să-și îndeplinească visul de a se lansa într-o carieră muzicală. 

Exemplul sorei care lucra în Italia și „avea bani de o mașină, o casă și să mănânce la restaurant”

De ce ai plecat să muncești în Italia? Povestește-ne despre cei opt ani petrecuți acolo.

Eligarf: Orice copil din acea vreme avea cel puțin o rudă plecată în Italia. Eu aveam mai multe, dar cea mai importantă persoană plecată era sora mea. În fiecare vară, ea și soțul ei veneau în România, aveau mașină, bani să-și construiască o casă sau să mănânce la restaurant, iar pentru mintea mea de copil era „Wow, vreau și eu!” 

Așa că, imediat după terminarea liceului, am plecat în Aosta, un orășel din nordul Italiei. Copilul ce ieri admira mașina surorii sale începea să învețe care era prețul acelor bunuri. Norocul meu este că nu mi-a fost niciodată frică de muncă, iar pe 1 octombrie 2015 am semnat primul meu contract de muncă, ce urma să dureze timp de 8 ani. 

Am lucrat în același restaurant, dar pe poziții diferite. În prima lună am spălat vase, timp în care ceream sfaturi și învățam meserie. Patronul localului este un om extraordinar, un om ce apreciază munca și buna creștere.

În scurt timp am devenit un pion important al localului, evoluția mea fiind vizibilă lună de lună, atât în abilități, cât și în cifra de pe fluturaș. Această evoluție a durat circa 6 ani și jumătate, iar ultimii doi ani petrecuți acolo au fost o luptă între a găsi motive pentru a mai rămâne și a găsi curajul de a mă întoarce acasă.

Cum este să fii român în Italia? 

Pentru mine a fost bine. În viață dai și de oameni mai puțin ok, dar nu am considerat că naționalitatea mea era motivul anumitor răutăți. Cea mai mare provocare a fost să învăț limba și să scap de accentul estic. Nu îmi era rușine de originile mele, dar atunci când învățăm o limbă nouă, vrem să o putem pronunța „ca la mama lor”.

De ce te-ai întors? Cum ți se pare România acum, după 8 ani de Italia? 

După primele piese înregistrate, a apărut și dorința de a mă întoarce în România. Apăruse doar dorința, nu și curajul. Pun accent pe „curaj”, pentru că, după 8 ani de muncă, nu vrei să te întorci acasă cu o mașină din 2010 și câțiva euro în buzunar. Dar toate întrebările au dispărut atunci când dragostea și-a băgat coada și a șters „dacă” din „Dacă mă întorc acasă…”. 

Au trecut niște ani și era normal să găsesc o Românie puțin diferită, dar părțile de care mi-a fost dor au rămas neschimbate.

Ce ai făcut după ce te-ai întors în România?

M-am mutat în București, dar înainte de a visa trebuia să supraviețuiesc, așa că m-am angajat, tot în HORECA.

„Pentru mine, muzica italiană trezește amintiri dureroase”

Cum ai ajuns să te lansezi în muzică? Povestește-ne un pic despre asta, știu că ai avut și noroc ca persoana potrivită să dea peste tine? 

„Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune-n traistă”. Așa funcționează și norocul meu. Norocul m-a întâlnit la Baristro (n.r. cafenea de specialitate din București), undeva pe lângă Parcul Carol. Dar până să ajung acolo, a trebuit să fac niște pași importanți.

M-am angajat, fără să știu, într-un local frecventat de cei de la Roton. În scurt timp m-am împrietenit cu colegii de muncă și au aflat de pasiunea mea pentru muzică. Într-o zi, într-un final de vară, Cătălin Muraru (n.r. co-fondator ROTON), alături de un alt domn, s-a prezentat în local pentru a-și bea cafeaua. O colegă le-a povestit despre mine și de acolo a început totul.

În scurt timp ai ajuns să ai o colaborare și cu o artistă foarte cunoscută de la noi, cu Raluka. Cum s-a întâmplat acest lucru? 

Din nou, am făcut tikitaka cu norocul, am muncit, i-am pasat munca mea, iar el a știut către cine să trimită mingea. 

Povestește-ne despre stilul tău muzical, care iese imediat în evidență și care a atras atenția multor artiști din industria muzicală. Cum ai ajuns să ți-l definești și cum ți l-ai descrie? 

Este foarte greu să-mi definesc stilul; este rezultatul muzicii ascultate în copilărie și adolescență. De la Arcangel, Don Omar, Tarkan am luat ritmul; de la Pablo Alborán, India Martinez, Arijit Singh am luat interpretarea ușor dramatică; iar de la Sevdaliza am luat acea esență brută.

Te-ai gândit să cânți și în italiană, te-ar tenta acest lucru? Ce muzică se ascultă în Italia și cum e peisajul muzical de acolo? 

Pentru mine, muzica italiană trezește amintiri dureroase și stări emoționale mai puțin plăcute. Când aveam aproximativ 6-7 ani, mama mea a plecat în Italia și se întorcea acasă doar o dată pe an.

De fiecare dată când se întorcea, așteptam cu nerăbdare la poartă, dar când venea momentul să plece, începeam cu 3-4 zile înainte să mă rog de ea să mă ia și pe mine: „Mama, mă iei și pe mine? Uite, încap în geamantan, ia-mă și pe mine”. Când pleca, rămâneam la poartă și plângeam după ea.

În 2006, mama ne-a chemat pe mine și pe sora mea în vacanță la ea. În microbuz, în spatele nostru, era o doamnă care vorbea cu copiii ei rămași acasă și avea același discurs pe care îl avea și mama mea: „Lasă, mamă, că trece. Lasă, că acu’ mă întorc.”

După ce a închis telefonul, a început să plângă, și eu m-am gândit că la fel face și mama mea. Pe fundal, era o piesă de-a Laurei Pausini, și de atunci, toate melodiile în italiană îmi amintesc de acel episod dureros.

Acesta este motivul pentru care evit să ascult muzică în limba italiană – pentru că îmi readuce în minte acele amintiri dureroase și sentimentul de dor care m-a marcat în copilărie.

Cu ce artiști de la noi ți-ar plăcea să colaborezi pe viitor? Întreb pentru că știu că îți doreai o colaborare cu Raluka și ea s-a întâmplat destul de repede și pe neașteptate. 

Sunt mai mulți artiști cu care mi-aș dori să colaborez dintr-un motiv sau altul. Mi-ar plăcea să am sesiuni alături de EMAA, pentru a vedea cum creează. Mi-aș dori o colaborare cu Roxen, pentru a vedea cum ni s-ar îmbina vocile, având în vedere că multă lume spune că ne asemănăm foarte mult.

Sunt convinsă că cele mai bune colaborări vin natural, așa cum a fost și colaborarea mea cu Raluka, pe care o admiram de multă vreme. Totul s-a întâmplat într-o zi obișnuită la studio, până când a apărut Raluka și mi-a spus că a ascultat „Șah Mat” și i-ar plăcea să colaborăm.

Ce urmează pentru Eligarf? Ce proiecte ai în desfășurare, când plănuiești să lansezi un album, când te vedem pe scenele festivalurilor? 

Urmează multă muzică; am conturat un EP pe care îl voi lansa în septembrie și care va fi nucleul proiectului ELIGARF. Momentan muncesc pentru a mă asigura că va avea cine să-l asculte. Cred că anul acesta am pierdut puțin trenul festivalurilor, dar garantăm că anul viitor nu vom lipsi.