„Mama, nu e bine să faci tam-tam”, mi-a spus copilul. Asta fac mulți părinți de liceeni: ascund problemele de la clasă

Când copilul intră la liceu, părinții știu din ce în ce mai puțin despre ce se întâmplă la școală. Grupurile de WhatsApp amuțesc, ședințele se răresc, profesorii comunică mai puțin, iar adolescentului i se spune, direct sau pe ocolite, că trebuie să se descurce singur. Am tras concluzia asta după trei ani de liceu ai copilului meu și mă întreb: Așa trebuie să fie? Sau am ajuns ca, în numele autonomiei adolescentului, să confundăm discreția cu dezinteresul?

Mă gândesc la grupul de WhatsApp al părinților din gimnaziu și parcă mi se derulează în minte un video din altă epocă. Nu, nu mi-e dor de „Buna dimineața la cafeluță”, ci de felul în care ne organizam, ne solidarizam și ne mobilizam atunci când exista o problemă care necesita și intervenția părinților.

Acum, în liceu, nu știu dacă s-au scris mai mult de 100 de mesaje, și aici includ și tradiționalele „Crăciun fericit!”, „Vacanță frumoasă!” sau „Fie ca lumina…”.

Avem și acum un grup cu doamna dirigintă și unul doar noi, părinții, în care, teoretic, am putea discuta despre ce li întâmplă copiilor: probleme pe care le au la ore, chestiuni de disciplină, conflicte, chiul, bullying, profesori care lipsesc nepermis de mult și fără explicații, ore la care nu se predă aproape nimic. E liniște în ambele grupuri.

Ați putea spune că sunt nevorbită, însă nu e așa. Există multe probleme în clasă despre care efectiv nu vorbește nimeni. Site-ul școlii oferă doar date generale și nu există nicio platformă prin care părinții și profesorii să poată comunica în vreun fel, în mod constant.

În catalogul online pentru note, unde există o secțiune de observații pe care o poate completa dirigintele, nu scrie niciodată nimic. În plus, noi, părinții, nu vorbim între noi, din motive care îmi scapă. Cu toate acestea, când ceva merge prost, școala ne reproșează că nu suntem suficient de implicați.

Ședințele tăcerii

Ședințele cu părinții, care se organizează o dată pe an, sunt, poate, cea mai bună ilustrare. În anii mici, o astfel de întâlnire putea să însemne o discuție despre copii, despre relațiile dintre ei, despre dificultăți, despre ce observă profesorii și despre lucrurile pe care le putem face împreună. La liceu, de multe ori, întâlnirea are un aer administrativ.

Ni se prezintă superficial situația generală, ni se spun lucruri despre examene, absențe, reguli, burse, documente. De la catedră, doamna dirigintă ne spune cât de pierduți sunt copiii noștri, dar niciun părinte nu se ridică să spună că poate ar trebui să discutăm și despre neajunsurile școlii.

Nu înțeleg de ce ascundem sub preș toate astea? Este greu să nu pleci de la ședință cu impresia că, în fond, școala și familia au început să funcționeze în două lumi paralele. 

Citește continuarea articolului AICI.