„Maradona By Kusturica”

Un documentar despre Maradona care incepe cu un citat din Baudelaire? Si nu e totul. Freud, Jung si Jorge Luis Borges isi aduc si ei aportul (sic) la aceasta oda inchinata de Emir Kusturica „Dumnezeului fotbalului”. Kusturica nu se uita pe sine, desi sustine soclul lui Maradona cu propriile palme. Indiciu: e si el in titlu.

„God is the only being who, in order to reign, doesn’t even need to exist” – scria Baudelaire, fara sa viseze ca, peste timp, cuvintele lui vor fi atasate unui mare fotbalist. Care fotbalist va fi comparat nu doar cu Dumnezeu, dar si cu Ghilgames sau cu un martian (de catre fratele sau).

Tonul acestui documentar realizat de Emir Kusturica in decursul a doi ani este evident, asadar, inca de la inceput. Cineastul sarb pare sa adopte pozitia vasalului fata de rege. Vasal care isi asteapta stapanul in fata resedintei acestuia („ca un paparazzo”, spune cineastul), nestiind daca il va baga in seama cand va iesi, si care se simte obligat pentru atentia care i se acorda sa inmulteasca numarul epitetelor.

Filmul se deschide cu un fragment dintr-un concert al trupei cineastului, No Smoking (care canta din nou la Bucuresti pe 10 decembrie). Pe scena, Kusturica e numit „Maradona al filmului”. N-am auzit pana acum si reciproca.

Filmul este, cu toate acestea, agreabil. Sunt cateva momente, neregizate, care dau sare si piper, printre care reactiile fotbalistului fata de trecatorii din Belgrad. Sunt si alte momente despre care nu stii daca te amuza sau te sperie – cum sunt secventele de la intalnirile Bisericii Maradoniene cand se canta „Ave Maria” si fete danseaza pe bar.

Cine vrea sa intre in aceasta biserica trebuie sa invete sa marcheze cu mana. Biserica face si cununii – pe stadion, in timp ce se recita un „Tatal nostru” adaptat, care frizeaza blasfemia. Inutil sa mai spunem ca adeptii trebuie sa poarte tricoul cu numarul 10.

Kusturica face cat poate ca universul lui Maradona sa se intersecteze cu al sau. Presara fragmente din filmele sale („Va amintiti de Dolly Bell?”, „Viata e un miracol”, „Tata e in calatorie de afaceri” si „Pisica alba, pisica neagra”), atunci cand momente din biografia idolului sau o cer.

Il duce pe Maradona acasa la el, in Belgrad, si i-o da pe mama sa la telefon. (Din pacate, mama lui Kusturica a murit la o zi dupa venirea lui Maradona). Ii prezinta familia, stau la masa in curtea vilei, amuzandu-se in leagan.

La schimb, Maradona il duce la familia sa din Argentina si viziteaza casa parinteasca unde nu mai fusese de 15 ani.

Mai ales, insa, cei doi se aseamana prin pozitia de stanga si atitudinea asumat negativa fata de SUA. Maradona l-a cunoscut pe Fidel Castro in 1987 cand a petrecut cinci ore povestind cu acesta despre Che Guevara si despre situatia Cubei.

Maradona are un tatuaj cu Fidel Castro pe gamba stanga si unul cu Che Guevara pe umarul drept, si nu se poate abtine sa nu-l numeasca pe George W. Bush, in fata camerei, „gunoi uman” si „criminal”, iar Kusturica îl însoteste pe Maradona, in noiembrie 2005, in trenul de protest impotriva vizitei lui George W. Bush in Argentina.

In general, se simte mana lui Maradona dirijand filmul. Evident, fara aprobarea sa n-ar fi iesit. De aici(sau din autocenzura lui Kusturica) lipsa de accent pe subiecte mai delicate.

„Maradona By Kusturica” nu e, in orice caz, biografia unui om obisnuit, desi nascut in saracie. Imaginile de arhiva cu Maradona copil spunand „Am doua visuri: sa joc la Cupa Mondiala si sa cuceresc Cupa Mondiala”te impresioneaza poate mai mult decat revenirea din intunericul drogurilor.

Kusturica vrea sa ne arate portretul unui zeu, si asta face in ultima instanta. Dar daca Maradona nu era de stanga l-ar mai fi interesat pe cineastul care, cu ocazia festivalului lansat in satul fondat de el, Kustendorf, a ingropat simbolic Hollywoodul?

„Maradona By Kusturica” – de Emir Kusturica, 2008, 90 min., cu: Diego Armando Maradona, Emir Kusturica, Stribor Kusturica. Pe ecranele romanesti din 28 noiembrie.