Masina de macinat nuci

Cand te apuca in prag de Sarbatori un dor de Romania, faci si pe dracul in patru, ca sa ti-l ostoiesti. Asa m-a prins pe mine, vineri dupa serviciu, nostalgia dupa „bombe“. Era o prajitura facuta acasa, din aluat de biscuiti si nuci date prin masina de macinat. Aici a inceput aventura cautarii, caci asa o ustensila, nostalgica si ea ca si prajitura de la bunica, nu mai gasesti decat la vechituri. Svabii de pe aici sunt strangatori. Cand stau sa se sufoce in „Krust” -lucruri vechi, devenite inutile – isi iau inima in dinti si cheama containerul, sa le ridice. Sau le dau, pe un banut. Magazinul in care am intrat vineri plimba vechiturile de la un proprietar la altul, printr-o metoda foarte interesanta.

Doi euro costa metrul de raft, pe saptamana. Il inchiriezi si inghesui pe el toate lucrurile de care vrei sa scapi. Bibelouri, vaze, pahare si farfurii in set sau desperecheate, ramase de pe la petreceri. Macrameuri si gherghefuri, fete de masa si servete brodate. Ursuleti de plus si papusi fara un ochi, cu care s-au jucat copiii. Ratusti de cauciuc care au plutit candva intr-o vana plina de clabuci. Discuri si casete vechi, cu muzica anilor buni. Carti, dictionare, albume de calatorii, tablouri. Perdele si decoratii kitsch, lipsite de valoare.

Scule si aparate vechi. Telefoane, faxuri, masini de scris. Asa o masina de scris avusesem si in tara. Cumparata de la Consignatia, cu 1.800 de lei –pe atunci un salariu- si pe numele altcuiva. Ca studenta, nimeni nu mi-ar fi vandut-o. Trebuia sa justifici, printr-o adeverinta scrisa, ca ai nevoie de ea. La motivele acceptate de cenzura vremii nu intra nevoia de exprimare, nici cea de literatura sau studiu critic. Am batut toate caracterele pe masina, litere mari si mici. Foaia a fost predata de proprietar la politie, dupa cum era legea. Acum stau in fata unei masini de scris care nu mai inseamna nimic, pentru nimeni. E doar un balast, pus la vanzare pe doi bani.

Ceasuri si pendule, orologii cu acele moarte. Ticaitul lor a insotit vieti, a masurat bucurii si tristeti. Acum, vremea se masoara altfel, pe telefon. Langa vechile ceasuri ale trecutului e o vitrina incuiata cu cheia, cu ceasuri de mana mai noi, de duzina. Lucruri noi sunt presarate prin tot magazinul, au invadat chinezii. Papuci si lampioane de hartie creponata, gablonturi si podoabe ieftine. Intr-un cos, la gramada, e hitul iernii: niste caciuli cu urechi, din postav gros imblanit artificial. Asa caciuli am vazut in pozele saracilor fara acoperis, din nordul Chinei. „O fi vreun produs cu cerere si pe piata germana”, imi zic si trec mai departe, in cautarea masinii de macinat nuci.

Daca credeti ca am pornit in cautarea ei „la plezneala”, aflati ca nu e asa. O descoperisem acum vreo luna, cand cautam altceva. Pe-atunci, dorul de prajitura romaneasca de Sarbatori nu ma bantuia. Acum insa, cu o certitudine greu de explicat faptic, stiam ca masina bunicii de macinat nuci e inca acolo, ca nu s-a vandut. Trebuia s-o gasesc, asa ca am pornit mai departe, investigand atenta prin rafturi. In urma mea, o pereche de nemti. „Ia te uita, o caciula de blana” zice femeia si se repede sa si-o puna in cap. Caciula de vulpe roscata e eleganta, insa nimeni nu poarta asa ceva pe aici. Barbatul incepe sa-i toarae o teorie „verde”, despre protectia animalelor. Femeia isi scoate caciula si o pune la loc, in cui.

De data trecuta, magazinul s-a mai umplut. Un colt e plin de pahare si vesela de la restaurante intrate in faliment, dupa cum mi-a zis vanzatorul. Au aparut si multe haine, la mana a doua. In fundul magazinului, e plin de mobilier vechi, venit mai ales de la rusi. „Rusii isi cumpara toti mobila noua si scumpa in rate, ca sa-si impresioneze rudele venite de Sarbatori”, imi zice vanzatorul, care e si patron. Se plimba mereu printre rafturi, caci bani de videocamere inca n-are, e la inceput de afacere. Insa merge „din ce in ce mai bine”, zice el, „magazinul e plin”. Intr-adevar, marfa e din belsug, multa si proasta. In primele doua-trei luni de la deschidere, gaseai tot felul de antichitati, la pret de chilipir. Acum, marfa buna se da probabil pe sub mana, unor cunoscuti.

In magazin e frig. La intrare a fost amenajat si un mini-bar, cu cafea si rachiu alb de pruna. Ma uit la eticheta, insa nu ma imbie. In aer pluteste un miros de vechi, de statut. Poate de aceea nu dau drumul la caldura, imi zic eu. Vanzatorul-patron are ochii rosii, de la frig sau poate de la rachie. Il intreb daca nu tremura, cum incepusem eu. „Pai nu, ca la casa dau drumul la radiator. Insa numai cand temperatura scade sub zece grade”, zice el. „Mai sa fie” imi zic in gand. El continua: „E criza, caldura-i scumpa”. Ca bine zice, la asta chiar nu m-am gandit.

Mai am doua siruri de rafturi de inspectat si un gram de speranta. In stomac mi se rostogolesc „bombele” bunicii, din aluat de biscuiti si nuci macinate, legat cu lapte, cacao si esenta de rom. In miezul lor, se pune o visina ramasa de la visinata. Apoi se rostogolesc prin zahar sau fulgi de nuca de cocos, dupa gust. E luna „bombelor”, a salvelor de artificii care ne propulseaza intr-un An Nou. E lumea plina de „bombe”, insa nu ca acelea ale bunicii, care erau dulci, aromate, te ameteau putin, cu miezul de visina scoasa din alcool.

Picioarele mi-au inghetat, tropai tot mai repede, de-a lungul ultimului sir de rafturi. Imi atrag atentia niste farfurioare cu model cunoscut. Cand le intorc pe dos, vad ca erau facute in Romania, la fabrica de portelan de la Alba Iulia. Demult, inainte de 90. Dar nu pentru farfurii am venit, desi poate ca asta e un semn. Caut cu infrigurare mai departe si pe un raft jos de tot, la podea, vad o cutie in care sclipea ceva de metal. Trag afara cutia, cu greutate. In ea sunt vreo doua-trei masini de tocat carne, toate demontate. Cotrobai mai atent si…minune! Dau peste masinuta-mea-de-nuci, demontata si ea.

Nu-mi vine sa-mi cred ochilor, de noroc, dar si de ghinion. „Daca-i lipseste vreo piesa”, ma ingrijorez si incep s-o montez, acolo pe loc. Insa cand este sa ai noroc, ai pana la capat, gandeam eu atunci. Masina de nuci e completa. O insfac si pornesc cu ea la casa de marcat, strangand-o la piept. Pe drum, ma agat si de o punga cu „Bio-nuci”, la trei euro kilul. Nu-mi mai lipsesc multe ingrediente, maine ma pot apuca de „bombe”, gandesc eu.

Gandeam gresit. Dupa ce am spalat-o, am uns-o, am dichisit-o de bal, dupa atata sedere, masina de nuci a bunicii n-a vrut. N-a vrut pur si simplu sa macine, caci avea dintii tare tociti.