"Max Payne", eficienta fara durere

Catapultat din jocul video pe marile ecrane, Max Payne pastreaza – datorita regizorului John Moore si a interpretului sau, Mark Wahlberg, memoria nezgariata. De aceea, probabil, infrunta zapada sau ploaia, gloantele, injuraturile sau avansurile erotice cu privirea incruntata, plata a unui erou de joc video. „Se merita” filmul? Probabil ca da pentru fanii jocului video. Pentru ceilalti, importante sunt doua-trei secvente.

Nu trebuie sa fii fan ca sa-ti dai seama ca scenariul are mari probleme. Evident, cele mai importante momente din jocul video exista in film. Dar si amanunte semnificative, cum e faptul ca ninge tot timpul.

Dar replicile sunt uneori de toata jena si suna cu atat mai rau cu cat sunt spuse la capatul unor pauze ce se doresc incarcate de semnificatie. Acest lucru e valabil mai ales in secventele in care apare Beau Bridges, care mai bine si-ar fi pus la gat o pancarta „Eu sunt ala rau.” Sau mai bine nu, oricum ne-am prins din prima ce se ascunde sub zambetele lui.

Dar, pentru ca filmul e scris prost, si Mark Wahlberg e incruntat din inertie tot timpul, incepi sa devii atent la detalii.

Ninge si orizontal, si pe directia de mers a lui Max Payne. Nu ninge la etajele superioare ale zgarie-norilor (in secventele de interior, cand te uiti pe geam pentru ca ai inceput sa te plictisesti), dar ninge la suprafata pamantului.

Daca intr-o secventa ninge, in secventa imediat urmatoare e posibil sa ploua. Si ce? Politistul Max Payne, inrait de uciderea sotiei si a copilului, si de faptul ca nu stie, dupa mai multi ani, cine e asasinul, a pierdut orice urma de sensibilitate.

El poate purta o conversatie, calm si incruntat, desi tocmai a iesit din masina si afara toarna cu galeata. Posibil sa nu constientizeze ca ploua, adancit in drama personala.

Prezenta mafiei ruse nu mai impresioneaza pe nimeni in anul cinematografic 2008, dar componenta anti-drog e vizibila din satelit. Ca si apropourile deplasate la razboiul din Irak. Ce are razboiul respectiv cu prefectura?

Apropourile de genul acesta in filme pur comerciale, de „actiune si adrenalina”, nu fac decat sa faca razboiul derizoriu.

Exista, insa, si secvente foarte bine realizate tehnic, si foarte frumoase (tehnica nu e o problema la Hollywood. N-o sa vezi greseli sau imagine „naspa” sau probleme de racord.).

Problema este ca nimic din stilistica lui „Max Payne” nu suna original, dar te poate interesa din momentul in care eroul ingurgiteaza medicamentul/drogul si capata puteri sporite. Atunci, jocul rece-cald/zapada-foc devine palpitant. Dar asta se intampla doar catre final.

„Max Payne” a fost primul joc video care isi stabilea nivelul de dificultate in functie de nivelul „clientului”. Oare mai prindem ziua cand o sa vedem si filme in stilul asta?

„Max Payne” – regia John Moore, cu: Mark Wahlberg, Mila Kunis, Beau Bridges, Chris O’Donnell. Pe ecranele romanesti din 17 octombrie.