Medicul prea grăbit, medicul exagerat de amabil și smintitul domn Profesor
Pacientului trebuie să-i explici, pe înțelesul lui, atât cât are nevoie pentru a înțelege ce i se întâmplă și ce are de făcut. Pentru asta nu e nevoie să mobilizezi tratate de medicină. Trebuie doar să știi unde să te oprești, scrie în Contributors.ro Constantin Rusu, medic internist.
Suntem cu toții de acord că explicarea pe înțelesul pacienților, de către medici, a unor noțiuni medicale de bază este un lucru foarte util. Eficiența unui tratament nu depinde doar de priceperea medicului de a pune un diagnostic corect. Cel puțin în egală măsură contează ca pacientul să înțeleagă despre ce este vorba și de ce este important să urmeze anumite recomandări, mai ales atunci când ele presupun o schimbare radicală a stilului de viață. Evident, totul explicat în termeni cât mai accesibili.
Să nu uităm că a lua o singură pastilă pe zi, toată viața, nu este un lucru atât de simplu pe cât pare. Pacientul trebuie să facă loc, în angrenajul deprinderilor zilnice, unui gest suplimentar, ceea ce presupune un efort de adaptare. Dacă el nu înțelege necesitatea acestei schimbări (singurul argument fiind „pentru că așa a spus doctorul”), probabilitatea ca tratamentul să eșueze este foarte mare.
Pe de altă parte, nu este întotdeauna simplu pentru medic să „sacrifice” jargonul medical și să se muleze pe capacitatea de înțelegere a fiecărui pacient. Pornind de aici, am putea schița câteva tipologii din peisajul medical autohton (și, probabil, universal).
Dacă supraviețuiești, ca pacient, ai senzația că o faci în pofida sistemului
Exemplarul cel mai răspândit este medicul grăbit, care înmânează pacientului, la sfârșitul consultației, fără prea multe explicații, un raport medical și, eventual, o rețetă.
Presat de aglomerația din sala de așteptare și de maldărul de hârtii de care trebuie să se ocupe, el nu are timpul fizic necesar unor explicații așezate. Pacientul iese din cabinet la fel de nedumerit precum a intrat. Acest scenariu este consecința directă a unui sistem medical disfuncțional, care privilegiază cantitatea în detrimentul calității. În viziunea acestui sistem, pacientul nu-i decât un pretext pentru a putea dovedi, contabilicește, ce medici buni suntem. Starea de bine e ceva colateral, imprevizibil, fără legatură directă cu actul medical. Dacă supraviețuiești, ca pacient, ai senzația că o faci în pofida sistemului. Ceea ce îți dă o mică aură de ilegalist.
La antipodul medicului grăbit se află medicul binevoitor, de obicei tânăr, dispus să-și împărtășească cunoștințele medicale oricui e dispus să-l asculte (de preferință pe canale media). Până aici, nimic rău.
Lucrurile devin problematice în momentul în care granița dintre medic și profesor începe să se estompeze. Am văzut medici care, în avântul lor didactic, confundă audiența obișnuită, fără pregătire medicală, cu o sală de curs și se aventurează în explicații științifice care îl lasă pe bietul pacient melancolic.
Oricât mi-aș da silința, nu reușesc să înțeleg de ce ai explica unui om simplu modificările electrocardiografice din cursul unui sindrom coronarian acut. Sau metabolismul, etapă cu etapă, al lipoproteinelor (ambele exemple sunt reale).
Medicii care îi explică pacientului cum e cu fosforilarea oxidativă sau cu ciclul acizilor tricarboxilici
Pentru cei interesați cu adevărat de astfel de lucruri există totuși varianta clasică a admiterii la Medicină. Fără să-și dea seama, acești medici alimentează, de fapt, o nevoie născută odată cu accesul la internet: nevoia de a găsi fără a căuta.
Expresia îi aparține lui Andrei Pleșu și descrie falsul confort pe care ți-l oferă gasirea unei explicații pentru care singura ta investiție este efortul unui click (și, eventual, abonamentul la internet). Ai aflat cum e cu infarctul miocardic? Gata, de mâine ai putea să-l asiști pe cardiologul intervenționist și, după alte câteva clickuri, chiar să montezi un stent.
Pacienții care jubilează în fața unor medici „atotștiutori”, dispuși, la o adică, să-i explice lui Gigel cum stau lucrurile cu fosforilarea oxidativă sau cu ciclul acizilor tricarboxilici trebuie să știe că aceeași noțiune medicală are o anumită semnificație pentru un medic și o cu totul alta pentru cineva fără pregătire medicală.
Medicul situează noțiunea respectivă într-un anumit context, creat de anii de pregătire în facultate, de nopțile de gardă, de contactul de zi cu zi cu pacienții și de o mulțime de alte variabile inaccesibile cuiva fără pregătire medicală. Argumentul, foarte pertinent, al educației medicale a pacientului este valabil până la un punct.
Nu poți să umpli golul de informație medicală al publicului larg cu ultima ediție din Harrison. Pacientului trebuie să-i explici, pe înțelesul lui, atât cât are nevoie pentru a înțelege ce i se întâmplă și ce are de făcut. Pentru asta nu e nevoie să mobilizezi tratate de medicină. Trebuie doar să știi unde să te oprești.
Sminteala medicului care se transformă în domn Profesor
Dacă facem un pas mai departe dăm peste altă „dihanie”. E vorba de medicul pe care traseul universitar îl strică, îl smintește. Din medic se transformă, peste noapte, în Profesor (daca v-ați gândit deja la Dr. Jekyll și Mr. Hyde sunteti pe-aproape).
Dintr-un orgoliu prost înțeles, el crede că anii de studiu, nu puțini, și titlurile universitare îi dau drepturi exclusive pe domeniul său de specialitate. Condescendența, superioritatea binevoitoare rezumă cel mai bine relația lui cu pacienții.
De altfel, convingerea lui este că medicina ar fi un loc mult mai liniștit fără pacienti. Prea te sâcâie cu întrebările lor, prea vor să înțeleagă totul. Și prea se îmbolnăvesc.
Dacă-i amintești vorbele lui William Osler („cel ce practică medicina fără cărti navighează pe ocean fără hartă; cel ce practică medicina fără pacienți nici nu a pus piciorul în apă”) îți va spune că are rău de mare. Preferă să rămână pe uscat și, între două congrese, să dea interviuri la televiziuni despre empatie. Blindat în spatele științei de carte și a notorietății academice, el este oricând în stare, dacă-l superi, să-ți dea cu știința-n cap.
Pacientul
Categoriilor de medici descrise mai sus le corespund diverse tipuri de pacienți. La noi, portretul cel mai răspândit este al pacientului docil. Pentru el, opinia medicului e suverană. Nu pune prea multe întrebări, face (sau promite că o sa facă) exact ce i se spune. Pentru că e foarte deschis la orice sugestie de tratament (chiar dacă nu are nevoie), farmaciștii îl adoră.
La capătul opus este pacientul hipervigilent. Conștient de monopolul absolut pe care îl are asupra propriului corp, nu acceptă, mă-nțelegi, să-l lase pe mâna oricui. În timpul consultației, ai impresia că el te examinează pe tine.
Vine întotdeauna cu temele făcute (Google, gen…), știe dinainte diagnosticul și are grijă să-ți ușureze munca întinzându-ți, la sfârșit, o listă cu analizele pe care ar dori să le facă (atunci când nu vine cu ele deja făcute). Dacă ai proasta inspirație să-i sugerezi că ar fi mai bine să începem cu anamneza și examenul clinic, te privește nedumerit.
INTERVIURILE HotNews.ro