Minciuna, atunci când este exhibată public, tinde să distrugă urzeala realității.

Ni se spune că trăim într-o eră a post-adevărului, unde realitatea poate fi de-construită și re-construită de către fiecare dintre noi. Într-un fel, este adevărat (sic!). Astăzi avem mult mai multe mijloace (tehnice) pentru a ne izola de lume și a trăi într-o realitate (virtuală) pe care să o putem controla în direcția dorită. Eșecurile de etapă ale universurilor virtuale „la purtător” se datorează numai primitivismului tehnologiei. Deja anul acesta se anunță a fi cel în care „ochelarii de realitate virtuală” vor deveni în sfârșit fiabili și disponibili pe scară largă. Chiar dacă visul „Meta-versului” pare a se fi năruit în criza industriei IT de la începutul acestui an, succesul contemporan al francizei Avatar (bazat în special pe nevoia de escapism) ne demonstrează că lumea caută în continuare o realitate alternativă. „Construcția socială a realității” începe să devină o construcție personală a realității. Ne alegem „prietenii” din rețelele sociale pe baza „afinităților (s)elective” sugerate de algoritmii platformei și renunțăm la ei („unfriend”) imediat ce ne contrazic, oferind acelorași algoritmi mai multe date pentru a ne „găsi” alți prieteni mai potriviți. Adevărul a devenit atât de dureros, încât pretindem să fie ocultat în moduri din ce în ce mai prietenoase. Anumite porțiuni din el se dovedesc a fi atât de usturătoare, încât sunt îndepărtate complet din discursul acceptabil. Altele pur și simplu sunt marcate cu avertismente de genul „Atenție, urmează detalii care vă pot afecta emoțional”. Adevărul nu mai este dorit.

Unii afirmă că trăim în epoca post-Adevărului, în care credința (ousia) personificată în ființa (hypostasis) lui Iisus este lăsată la o parte sau, în cel mai buna caz, este folosită ca simplu argument pentru a demonstra micile noastre dispute sublunare. Pentru unii, „adevărata” credință justifică lupta fizică împotriva celor care și-au „uitat” credința; pentru alții slava lui Iisus necesită oprirea progresului tehnic; iar alții consideră că „mărturisirea” Adevărului este mijlocul perfect pentru propria propășire lumească.

Și totuși, adevărul se încăpățânează să existe în lume, așa cum Adevărul s-a încăpățânat să se întrupeze și să ni se arate în ciuda reticenței noastre congenitale.

Paradoxul mincinosului

Imaginați-vă trei personaje: unul spune mereu adevărul (să-l numim „Idiotul”), unul minte mereu (să-l numim „Mitomanul”), al treilea alege dacă să spună adevărul sau să mintă, în funcție de interesul de moment (să-l numim „Politicianul”). Care dintre acestea vi se pare mai indezirabil din punct de vedere moral? O să-mi spuneți că, morala fiind despre oameni și alegerile lor din lumea reală, numai Politicianul poate fi o referință reală, orice om fiind un zoon politikon, iar ceilalți doi fiind doar prototipuri ideale care nu există „în natură”. Dar, la fel ca Idiotul, și Mitomanul este o persoană „de încredere”. În definitiv, știi că mereu evită să spună adevărul. Din acest punct de vedere, paradoxul mincinosului este fals pentru că mincinosul nu va spune niciodată „Eu mint”. Numai cel care alege când să mintă (i.e. Politicianul) o va face. Până și Petrică din pilda cu Petrică și lupul spune adevărul ultima dată, când chiar vine lupul…

Există așadar o diferență între adevăr-falsitate (categorii logice) și bine-rău (categorii morale). Minciuna este cumva cu un picior în ambele lumi: mincinosul știe care este adevărul, dar preferă să-l oculteze. De aceea, Diavolul nu este un mincinos patologic (el nu este Mitomanul), ci un „maestru al minciunilor”. El îmbracă minciuna în hainele adevărului. Tocmai de aceea Nicolae Steinhardt ne avertizează în Jurnalul fericirii să nu-l credem pe Diavol nici dacă încearcă să ne convingă că Dumnezeu există. Problema nu este cea a adevărului ca relație logică, ci este mai degrabă problema caracterului moral al celui care (ocazional) se folosește de adevăr pentru a atinge scopuri blamabile moral. Și în zilele noastre vedem cum personaje cu o ținută morală corectă sunt demonetizate public prin „dezvăluiri” despre anumite aspecte din trecutul lor. Chiar și când acestea sunt adevărate, ele nu ar trebui să fie suficiente pentru a descalifica total ideile susținute de acea persoană. Fiecare opinie ar trebui analizată independent de persoana care o spune sau o susține; ea ar trebui să fie o chestiune obiectivă. Tocmai de aceea, argumentul ad hominem este o eroare logică, pentru că alterează analiza ideilor prin prisma persoanelor care le susțin. Adevărul este o armă cu două tăișuri…

În mod similar, minciuna nu este întotdeauna blamabilă, ci doar atunci când este folosită în scopuri maligne. Fericitul Augustin însuși (unul dintre cei mai intransigenți moraliști) pretinde că poate exista justificare morală pentru minciună atunci când aperi o valoare mai mare. Prin urmare, adevărul nu ar fi o valoarea absolută, iar minciuna nu ar fi o atitudine eminamente greșită. Fondatorul scolasticii medievale, Anselm de Canterbury, are el însuși unele îndoieli despre adevăr. Pe de altă parte, filosoful contemporan Sam Harris zice că din punct de vedere economic este mai eficient să spui mereu adevărul (iar dacă nu vrei să-l spui, mai bine să taci decât să minți).

Minciuna reprezintă totuși o categorie diferită de cea a falsității. Dacă în cazul celei din urmă, afirmația falsă este o simplă necorelare obiectivă cu adevărul obiectiv care derivă din necunoaștere, în cazul minciunii se adaugă și o intenție de a ascunde un adevăr care îi este cunoscut subiectului. În drept, falsitatea este eroarea, în timp ce minciuna este dolul. De aceea este greșit să analizăm dolul ca specie a erorii. Totuși, uneori se mai vorbește încă despre o minciună acceptabilă (dolus bonus). Dar asta se întâmplă pentru că dreptul este un sistem realist (pragmatic) care nu-și mai recunoaște (de multe ori) izvorul moral. În fond, rolul dreptului într-o societate (post)modernă este (doar) acela de a asigura funcționarea eficientă a societății prin reducerea externalităților. Faptul că multe reguli juridice reflectă precepte morale ține mai degrabă de natura comună a raționamentelor care au decantat cele două categorii de norme, decât de vreo filiație naturală a dreptului din morală.

În planul logicii, problema „adevărului subiectiv” este una falsă (sau cel mult o non-problemă), pentru că adevărul (logic) se raportează la realitatea obiectivă. În schimb, în plan etic, minciuna are în vedere doar o afirmație care este în contradicție cu adevărul subiectiv al celui care face afirmația. Este posibil ca acel adevăr subiectiv însuși să fie în contradicție cu adevărul obiectiv. Dar atât timp cât subiectul își exprimă propria opinie (doxa), propria viziune asupra realității, el nu va spune o minciună. Tocmai de aceea, minciuna este greu de dovedit, pentru că dovada presupune compararea afirmației (care este obiectivă) cu credința interioară a subiectului (care este adevărul său subiectiv de la momentul exprimării). Or, această credință interioară este imposibil de cunoscut ca atare; ea trebuie dedusă din diferite (alte) manifestări ale subiectului din perioada relevantă.

Minciuna a intrat în lume sub forma adevărului parțial. Șarpele i-a spus Evei că nu va muri dacă va mânca fructului cunoașterii (binelui și răului). Și așa era. Pentru că viața veșnică era atributul fructului pomului vieții. Prin urmare, dacă mânca din pomul cunoașterii și continua să mănânce și din pomul vieții, urma să-și păstreze imortalitatea. De asemenea, i-a spus că după ce va mânca din pomul cunoașterii, va avea o înțelegere similară divinității. Și așa era. Pentru că Dumnezeu se supără că acum „Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul”. Așadar, șarpele nu a mințit prin ceea ce i-a spus Evei. Ce a omis însă să-i spună este că încălcând porunca Domnului (singura interdicție, de altfel), va suferi sancțiunea expulzării din Rai, cu consecința interdicției de mai avea acces la pomul vieții. A fost o simplă minciună prin omisiune camuflată sub o serie de adevăruri parțiale. Este interesant că atât Eva, cât și Adam, atunci când au fost mințiți nu cunoșteau ideea de minciună (pentru că nu gustaseră din fructul cunoașterii binelui și răului). Ei au fost doar victimele minciunii prin omisiune a șarpelui. Ei și-au primit pedeapsa nu din cauză că au fost păcăliți, ci pentru că au încălcat porunca (simplă) de a nu face lucrul interzis (fără să aibă nevoie să cunoască motivul pentru care nu trebuie să-l facă).

Adevărul în epoca informației

În zilele noastre, minciuna pare să fie mai greu de utilizat, de vreme ce sursele de informare sunt mult mai la îndemână. Și totuși, chiar și atunci când „victima” este în cea mai bună poziție de a verifica acuratețea afirmațiilor „mincinosului”, minciuna se încăpățânează să prolifereze. Acum câțiva ani, cel mai de succes investitor al planetei, Warren Buffet, a fost înșelat să achiziționeze o afacere din Germania pentru un preț de zece ori mai mare decât valoarea reală. Evident că miliardarul a angajat consultanți excelenți, dar aceștia nu și-au putut închipui că „ținta” va recurge la cea mai primitivă metodă de minciună – falsificarea unor documente prin prelucrarea imaginilor reale într-un program de editare de imagini. În litigiul care a urmat, instanța a constatat existența acelor falsuri grosolane și i-a sancționat pe cei responsabili. Dar important este că nici măcar o echipă experimentată de consultanți specializați nu a putut să creadă că, la acel nivel, minciuna poate fi atât de utilizată…

În primele faze ale privatizării în România, atunci când se pusese problema privatizării Băncii Române pentru Dezvoltare, izbucnise un scandal mediatic imens cu privire la unele fraude bancare orchestrate de Gabriel Bivolaru, devenit între timp deputat. În ciuda notorietății situației (existența unor cecuri și bilete la ordin falsificate grosolan, dar cu privire la care un funcționar bancar alesese să „închidă ochii”), solicitarea consultanților angajați de băncile interesate în privatizarea BRD de a vedea documentele în cauză (pentru a evalua impactul financiar al fraudei) s-a lovit de refuzul ferm al conducerii BRD de la acea vreme. Prin urmare, cumpărătorii erau puși în situația de a-și asuma o pierdere a cărei întindere nu o puteau cunoaște, deși știau că ea există și este considerabilă. Oare atitudinea acelui președinte de bancă de a refuza accesul la informații a fost o formă de minciună? În definitiv el nu a negat existența problemei, ci doar a refuzat accesul la informații pe motiv că o anchetă penală se afla în derulare…

Problema adevărului absolut

Sunt două probleme pe care le văd exacerbate în ultimele luni pornind de la aceste teme: cum combatem minciuna și dacă nu cumva ar trebui să-l eradicăm chiar pe mincinos.

Cât privește problema mijloacelor cu care poți lupta cu minciuna, pare că adevărul nu mai este suficient și trebuie să recurgi la minciună sau cenzură pentru a combate minciuna. Trăim într-o epocă a simplificărilor. De aceea, de multe ori, afirmațiile sunt judecate scoase din context. Iar atunci când se arată contextul pentru a judeca valoarea de adevăr a afirmației, publicul consideră că se încearcă o ascundere a adevărului. Așa că se preferă proferarea unei minciuni simpl(ificatoar)e pentru a combate minciuna scoaterii din context… Altfel spus, ambele părți apelează la adevăruri parțiale (incomplete) care au avantajul de a fi categorice (deci sunt simplu de comunicat), dar au dezavantajul de a fi simple minciuni (ca adevăruri incomplete).

De partea cealaltă, problema interzicerii mincinosului, în locul interzicerii minciunii se lovește de observația că nimeni nu este un mincinos absolut. Și atunci interzicerea tuturor comunicațiilor care provin de la un agent (fie el și un mincinos dovedit) poate să cenzureze și mesaje adevărate (fie ele și jumătăți de adevăr). În definitiv, niciun actor actual nu poate fi definit drept Mitoman; toți sunt Politicieni. Observăm această dublă măsură dusă la extrem în cazul războiului din Ucraina. Sursele ucrainene sunt preluate telles quelles în Occident, în timp ce cele rusești sunt puternic cenzurate. Or, cel puțin atunci când se pronunță asupra unor fapte (iar nu doar emit opinii subiective), ar fi util să vedem ambele versiuni, cunoscut fiind faptul că într-un război ambele tabere ascund adevărul… Poate că din două jumătăți de adevăr am putea să ne formăm o ideea mai exactă despre adevăr, decât putem dintr-o singură jumătate.

Valoarea adevărului azi

Dacă ne gândim la zona publicității (comerciale), putem să observăm o proliferare a „minciunilor albe”: toate produsele sunt „cele mai …”. Dacă vei folosi produsul C vei avea succes în viață sau vei scăpa de toate necazurile. Nimeni nu își face iluzia că mesajul publicitar este adevărat. Lucrurile o iau însă razna atunci când reclama pretinde să rezolve o problemă punctuală, de exemplu să vindece acneea. Atunci, când se dovedește că produsul nu numai că nu rezolvă problema, dar generează probleme de sănătate serioase, deja suntem pe un teren care nu mai este nici măcar (simplă) publicitate înșelătoare, ci pune problema unei minciuni care determină o răspundere agravată.

Hannah Arendt a încercat să ridice adevărul la nivel de principiu absolut: Fiat veritas, et pereat mundus? Cred că adevărul este o bază necesară pentru sănătatea unei societăți, dar el nu trebuie absolutizat. Se poate, de asemenea, discuta despre adevărul privit ca (simplu) standard, care poate ceda întâietate în conflict cu alt principiu. Astfel, de exemplu, când ești în război nu poți fi obligat să spui adevărul despre planurile tale militare dându-i astfel inamicului șansa să le contracareze.

Între cineva care spune mereu adevărul (Idiotul) și cel care poate alege să mintă (Politicianul), ultimul nu cumva are un avantaj competitiv? Diferența dintre martor și avocat, care a adus renumele de mincinos avocatului, este tocmai aceea că martorul este obligat să spună adevărul… De fapt, și avocatul preferă să spună adevărul, doar că el trebuie să arate acea parte din adevăr care îi profită poziției clientului său. Așa cum arată parabola din filmul Liar Liar (1997), un avocat „blestemat” să spună mereu adevărul nu-și pierde automat toată clientela.

Jurământul martorului ne arată că doar adevărul este acceptabil. Formula din art. 318 din Codul de procedură civilă („Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”) arată că obligația martorului este de a devoala întregul său adevăr (subiectiv). De altfel, porunca a noua a decalogului („Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”) are un înțeles similar.

Ubi societas ibi veritas

În definitiv, problema adevărului și a valorii sale pentru societate poate fi definită și prin analiza liantului social. Altfel spus, depinde câtă importanță asociem încrederii (și cât de mult repudiem înșelarea încrederii). De exemplu, se spune că dacă suntem păcăliți a doua oară, problema este la noi: „Fool me once, shame on you; fool me twice, shame on me”. Problema este însă una de funcționare a circuitului civil: ne dorim ca persoanele care înșală să fie eliminate din acesta, sau ca ele să se oprească din a înșela? Ne dorim ca numai Idioții să aibă dreptul să încheie contracte? Sau admitem că și Politicienii o pot face, dar atunci va fi nevoie de mecanisme mai complicate (și mai costisitoare pentru societate) de verificare și sancționare a veridicității promisiunilor. Într-o lume de Idioți, dreptul ar fi mult simplificat, chiar dacă nu ar dispărea complet. Așa cum ne arată povestirile cu roboți ale lui Asimov, chiar și între agenți care nu pot (ontologic) să mintă (roboții), este nevoie de un set (minimal) de legi…

Recent, a reapărut pe scena publică problema secretelor de stat. Este dezirabil să eliminăm asemenea secrete? Cei care le dezvăluie sau care doar le află (în virtutea misiunii lor) sunt blamabili? Altfel spus, poate interesul public să justifice minciuna? Dar dacă în locul secretului de stat punem un secret privat? Protecția datelor personale și a vieții private nu este importantă? Cred că este vorba despre false probleme. Adevărul nu implică în mod necesar devoalarea tuturor faptelor cunoscute. El solicită doar să eviți să minți. Așadar, nu este nevoie să minți pentru a ascunde informațiile sensibile; este suficient să nu le dezvălui.

„Ocolirea adevărului” sau „cosmetizarea” sa este atât de puternic asociată cu discursul politic, încât promisiunile electorale au devenit un exemplu tipic de acte juridice jocandi causa. Astăzi, în timpul grevei profesorilor, vedem cum oamenii au ajuns să nu mai aibă încredere în guvernanți până când promisiunile acestora nu sunt „publicate în Monitorul Oficial” ca texte de lege. Protestele din Franța demonstrează că adevărul (care este de multe ori neplăcut) nu are tracțiune electorală (cel puțin nu atunci când chiar se concretizează). Nenea Spirache din Titanic Vals este doar un personaj de teatru… Uneori, politicienii ajung chiar să deformeze regulile matematicii pentru a le servi propriilor interese de moment. Aceste manipulări politice ale adevărului au făcut ca uneori, politicienii înșiși să simtă nevoia să formuleze principiile pe care se bazează construcția sistemului politic ales ca fiind adevăruri obiective. Este exemplul celebrei Declarații de independență a Statelor Unite ale Americii unde se afirmă că „We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.” Însă, așa cum explică foarte frumos Hannah Arendt, tocmai nevoia de a le declara „adevăruri evidente” demonstrează caracterul lor relativ. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro